Am avut un an sportiv plin de emoţii!

S-a mai încheiat un an. Bun sau rău, e treaba istoriei să consemneze. Nu despre cifre vreau să vorbim însă acum, ci despre emoţii. Despre emoţiile trăite în jurul evenimentelor sportive din

S-a mai încheiat un an. Bun sau rău, e treaba istoriei să consemneze. Nu despre cifre vreau să vorbim însă acum, ci despre emoţii. Despre emoţiile trăite în jurul evenimentelor sportive din acest an. Despre lacrimile - de bucurie sau de necaz - generate de victoriile sau de înfrângerile sportivilor noştri în 2008.

Vă propun să vă întoarceţi puţin în timp. Vă mai amintiţi cum aţi sărit din fotolii în momentul în care Alina Dumitru - fetiţa aceea mică în chimono albastru - a reuşit ippon-ul din finala Jocurilor Olimpice?

Nu-i aşa că aţi plâns odată cu ea pe podium? Sau mai ţineţi minte cum aţi urmărit cu sufletul la gură drumul spre finala olimpică de spadă al Anei Maria Brânză şi senzaţia de bucurie amestecată cu amărăciune din momentul în care a primit medalia de argint?

În sport, înfrângerile pot aduce bucurie. Şi speranţă. Pentru că orice eşec reprezintă, de fapt, punctul de început al viitoarelor succese.

Sau ce să mai spunem de senzaţiile trăite în timpul cursei de maraton? Aproape trei ore care au zburat cu viteză supersonică, pentru că unitatea noastră de măsură erau paşii acestei minunate Constantina Tomescu Diţă.

Care a scris istorie şi care abia după ce a trecut linia de sosire a fost aşezată la locul cuvenit de specialişti.

Să trecem pentru o clipă la sporturile practicate pe apă. Mai ţineţi minte cum am trecut de la extaz la agonie în doar 24 de ore? Cum, la mai puţin de o zi după ce am răguşit împingându-le spre aur pe Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu, plângeam în pumni după ratarea titlului la 8+1? Ce frumos de dureros e sportul!

Despre gimnastică ce să mai spunem? Încă nu ne dăm seama dacă ne-am bucurat sau am plâns... Cert este că am trăit la intensitate maximă fiecare execuţie a sportivilor noştri, am suferit la fiecare ratare şi am sărit în sus la fiecare execuţie apropiată de perfecţiune. Şi, chiar dacă rezultatele nu au fost mereu cele aşteptate, a fost atât de frumos!

Să nu uităm handbalul. De câte ori nu v-aţi spus, la capătul unei înfrângeri dramatice - pentru că noi doar aşa ştim să pierdem - a naţionalei noastre: „De azi nu mă mai uit niciodată la un meci de handbal, pentru că nu vreau să mor de inimă“?

Dezavantajul acestui sport este unul major, din punctul nostru de vedere: turneele ţin două săptămâni. Iar echipele noastre joacă bine, invariabil, doar în prima. Aşa s-a întâmplat şi anul acesta. Şi nu la una, ci la două mari competiţii: Jocurile Olimpice şi Campionatele Europene.

După şapte zile ne gândeam deja ce bine e să fii contemporan cu campioanele. În următoarele şapte ne plângeam de milă, ne juram în barbă că de data asta a fost chiar ultimul meci văzut, dar trăgeam cu ochiul în continuare la partidele noastre.

Pentru că nu putem sta fără sport, nu putem fi impasibili atunci când fetele sau băieţii noştri luptă pentru ţară. Şi, deşi aproape mereu terminăm primii sub linie, nu ne pierdem niciodată speranţa.

Una peste alta, a fost un an frumos din punctul de vedere al sportului. Pentru că l-am trăit la intensitate maximă. Iar cei care ne-au adus în această stare au fost sportivii noştri cărora, măcar la sfârşit de an, ar trebui să le mulţumim. Pentru că, la fiecare start, ei au purtat pe umeri povara speranţelor noastre.