Adevarul.ro

Cu ocazia excluderii lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi din Biroul Politic, Ceauşescu a avut un discurs în care şi-a făcut praf foştii tovarăşi.

În vara anului 1957, în rândul PMR au avut loc noi dezbateri privind linia pe care trebuia s-o urmeze partidul. Cu ocazia Plenarei CC din 28 iunie - 3 iulie 1957, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au fost criticaţi pentru contestarea autorităţii lui Dej. Cu această ocazie, Nicolae Ceauşescu şi-a apărat cu toate forţele şeful.

„Grupul antipartinic"

Executarea politică a celor doi lideri ai partidului a fost pregătită amănunţit de Gheorghiu-Dej şi de apropiaţii lui. „Disidenţa" lui Miron Constantinescu şi a lui Iosif Chişinevschi data de peste un an, ei manifestându-se prima oară la Plenara din martie 1956. Însă nu era atunci momentul pentru „răfuială". Abia după excluderea „grupului antipartinic" Malenkov - Molotov - Kaganovici din Biroul Politic al PCUS era momentul atacului final. Comuniştii români aveau nevoie de propria epurare, pentru a arăta că mergeau pe „linia" Moscovei!

Plenara CC al PMR din 28 iunie - 3 iulie 1957 nu anunţa nimic spectaculos. Pe ordinea de zi figura un singur punct: „Dare de seamă a Biroului Politic al CC al PMR în legătură cu sarcinile trasate de Congresul al II-lea al PMR şi concluziile care se desprind din evenimentele internaţionale şi din activitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti în lumina învăţămintelor celui de-al XX-lea Congres al PCUS". Darea de seamă a fost prezentată de Gheorghiu-Dej şi a fost aprobată în unanimitate. Pentru dezbateri, s-au înscris la cuvânt 38 de membri plini şi supleanţi ai Comitetului Central.

În prima parte a discursurilor, vorbitorii au tratat problemele ordinii de zi. Raportări, angajamente, critici şi autocritici, ceva obişnuit pentru asemenea întruniri. Sfârşitul a fost însă important: punerea în discuţie a „atitudinii antipartinice" a lui Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, membri ai Biroului Politic.

Nicolae Ceauşescu a început, iar duritatea lui n-a întrecut-o nimeni. I-a acuzat pe cei doi că, prin atitudinea lor de la începutul anului 1957, au urmărit „o orientare nejustă a prelucrării documentelor Congresului al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, şi îndeosebi în ceea ce priveşte raportul tov. Hruşciov cu privire la cultul personalităţii". Ceauşescu le reproşa exagerarea nepermisă a unor lipsuri şi denaturarea muncii de partid.

Constantinescu şi Chişinevschi, zicea el, ar fi prezentat exagerat problema arestărilor şi înscenărilor unor procese ale activiştilor de partid şi de stat. Şi ar fi pus aceste practici pe seama lui Dej (aluzie la procesul şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu). În opinia lui Ceauşescu, cei doi au luat izolat unele fapte, „fără să facă o analiză adâncă marxist-leninistă a activităţii".

Referitor la unele abuzuri ale autorităţilor, Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi erau acuzaţi că au adus în discuţie doar ultimii ani, fără să ţină cont de ceea ce se întâmplase înainte de 1952, când au fost excluşi din partid „deviatorii" Pauker, Luca şi Georgescu. „Dacă analizăm lucrurile în mod partinic, apoi trebuie să vedem, tovarăşi, că tocmai după perioada de după 1952, după înlăturarea deviatorilor, lucrurile s-au îmbunătăţit simţitor în întreaga noastră activitate", susţinea Ceauşescu.

Vinovaţi de cultul personalităţii

În problema cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu a reafirmat teza că doar înainte de 1952 se promovase această practică. „Ştiţi că după ce Ana Pauker şi Vasile Luca au venit în ţară au început să creeze asemenea impresie că de fapt fără ei nici n-ar fi fost Partidul Comunist din România", a susţinut Ceauşescu. Chiar Constantinescu şi Chişinevschi contribuiseră din plin la cultul personalităţii Anei Pauker: „Tov. Chişinevschi şi tov. Miron Constantinescu au lucrat în această perioadă cu Ana Pauker şi au ocupat munci importante. Tov. Chişinevschi îndruma munca de propagandă şi agitaţie, care a contribuit nu puţin la dezvoltarea cultului personalităţii".

Pe Miron Constantinescu, Ceauşescu l-a mai acuzat şi de încălcarea normelor leniniste de primiri în partid în perioada 1945-1946, când, la dispoziţiile Anei Pauker, i-a acceptat în organizaţie pe legionari.

„Tovarăşul Miron", mic burghez

Pe deasupra, Miron Constantinescu a mai fost acuzat şi de orgoliu neprincipial. Deşi nu avea cunoştinţe economice, l-a criticat Ceauşescu, a condus Comitetul de Stat al Planificării. Se considera atotştiutor şi avea pretenţia ca afirmaţiile sale să fie lege. I-a invitat apoi pe foştii miniştri sau membri ai Biroului Politic să-şi aducă aminte cât de rare erau ocaziile când puteau să-i vorbească preşedintele CSP, Miron Constantinescu. În consecinţă, dintotdeauna avusese „spiritul acesta mic burghez, intelectualist şi va trebui să lupte să se debaraseze".

Fracţioniştii

Ceauşescu nu s-a oprit aici. Le-a adus altă acuzaţie gravă celor criticaţi: discuţii purtate în afara cadrului democratic de partid. De fracţionism, adică. „Dacă fiecare ne-am apuca şi ne-am strânge câţiva inşi ca să ne punem de acord asupra unui punct de vedere, alţii pentru alt punct de vedere şi apoi să venim aici să ne spunem punctele de vedere, atunci ce fel de Comitet Central ar fi acesta?", a întrebat retoric Ceauşescu. Apoi a continuat: „Am văzut în Ungaria şi Polonia ce fel de Comitete Centrale au fost. Am văzut unde a ajuns acest fel de a lucra: la destrămarea partidului". 

1956 este anul când în Uniunea Sovietică au debutat dezbaterile privind reformarea partidelor comuniste.

„Devierea" lui Constantinescu şi a lui Chişinevschi

Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi au făcut parte din delegaţia comuniştilor români la Congresul al XX-lea al PCUS. Se pare că tovarăşii din „partidele frăţeşti" n-au ştiut de lectura „raportului secret". Le-a fost înmânat într-o casetă cu cheie. A doua zi trebuia să-l înmâneze sovieticilor. Astfel, au auzit „în direct" discursul lui Nikita Hruşciov. Miron Constantinescu s-a ferit să-l comenteze „la cald", solicitând răgaz pentru studierea documentelor Congresului.

„Antistalinistul“ Dej (al doilea din stânga) şi „stalinistul“ Chişinevschi (al treilea din stânga) au făcut împreună de gardă la catafalcul dictatorului sovietic, în martie 1953

Contra securităţii

Ofensiva lui Constantinescu şi a lui Chişinevschi contra lui Dej s-a înregistrat la Plenara CC al PMR din 23-25 martie 1956. Opozanţii au refuzat tezele liderului conform cărora românii lichidaseră cultul personalităţii şi celelalte excese odată cu eliminarea grupului Ana Pauker, în 1952. Mai ales Miron Constantinescu a criticat abuzurile Securităţii şi rolul lui Gheorghiu-Dej în aplicarea politicilor staliniste etc. Dezbaterile nu au ajuns însă la cunoştinţa publicului. „Scînteia" a reprodus exclusiv o sinteză a Raportului lui Dej privind Congresul al XX-lea al PCUS.

Motivaţii

De ce a fost atacat Gheorghiu-Dej? Liderul român avea o poziţie consolidată în partid şi niciunul dintre componenţii Biroului Politic nu se putea recomanda ca antistalinist. În ceea ce-l priveşte pe Iosif Chişinevschi motivele sunt foarte clare. Era un adept fidel al Moscovei şi a acţionat la comanda URSS. În partidul comunist sovietic existau mai multe facţiuni. Şi lui Hruşciov îi fusese greu să ia puterea, de altfel! Dej a avut parte de propriile probleme în PMR. Chişinevschi participase la Congresul al XX-lea al PCUS şi a considerat, încurajat de unii lideri sovietici, că în Partidul Muncitoresc Român erau necesare reforme.

Miron Constantinescu a vrut însă alte motivaţii. Avea şi el sprijin printre liderii moscoviţi, însă era de felul său şi cam trufaş. Credea că-i venise momentul în partid, şi, dacă pornea atacul contra lui Dej, avea şanse să ajungă şef al organizaţiei. Spera că va obţine suportul intelectualilor din PMR, dar şi al oamenilor de cultură marginalizaţi în perioada stalinistă a regimului lui Dej.

Lipsiţi de sprijin

Miron Constantinescu a încercat să-l asmută şi pe Alexandru Moghioroş contra lui Dej, însă acţiunea sa a eşuat. Tentativa de a-l racola pe Moghioroş a fost neinspirată, deoarece acesta era cunoscut a fi oportunist. Îi trădase în 1952 şi pe Ana Pauker şi Vasile Luca, tot la comanda Moscovei. Spre ghinionul lui Miron Constantinescu, Moghioroş i-a raportat lui Dej că a fost abordat în vederea constituirii unei „platforme antipartinice".

Iosif Chişinevschi a încercat şi el să obţină sprijin din partea membrilor Biroului Politic. A discutat asupra campaniei împotriva lui Dej cu Constantin Pârvulescu. Acesta s-a făcut că a nu înţelege şi a dat un răspuns evaziv. Însă greşeala lui Pârvulescu a fost că nu l-a denunţat lui Dej pe Chişinevschi. În anii următori, Pârvulescu a pierdut poziţia din conducerea partidului.

„Al dracului, Nicu ăsta!"

Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost foarte impresionat de „prestaţia" lui Ceauşescu contra lui Miron Constantinescu la Plenara din 1957. A spus-o Alexandru Bârlădeanu (Lavinia Betea, „Partea lor de adevăr", Bucureşti, Compania, 2008), care a auzit laudele din gura lui Dej însuşi: „Eu plecam în străinătate şi am venit la Dej acasă ca să-l informez. Tocmai venise de la şedinţa Biroului Politic în care discutase atitudinea lui Miron Constantinescu şi Ioşca Chişinevschi. Dej vorbea din mers iar eu mă plimbam cu el. Lui nu-i ardea de problemele mele deoarece era încălzit de cele întâmplate în Biroul Politic şi spunea admirativ: «Al dracului, Nicu ăsta! De unde-a găsit el toate materialele lui Miron ?». Am înţeles că Nicu scosese extrase din diverse discursuri sau materiale scrise de Miron de-a lungul vremii - din care era evident că poziţia acestuia nu fusese niciodată alta decât cea a lui Stalin. Şi nici nu putea fi. Dar Dej era foarte încântat de această manevră a lui Nicolae Ceauşescu, care-a triat tot ce-a publicat Miron şi a găsit pasaje cu care să-i dea în cap".

De ce era supărat Ceauşescu pe Miron Constantinescu

Miron Constantinescu a fost o pierdere pentru PMR, fiind considerat intelectualul partidului

În cuvântarea sa la şedinţa Plenară a CC al PMR din 28 iunie - 3 iulie 1957, Nicolae Ceauşescu s-a „ocupat" cu precădere de „atitudinea antipartinică" a lui Miron Constantinescu. Tirul împotriva „tovarăşului Miron" nu era doar rezultatul fidelităţii faţă de Gheorghiu-Dej. Însuşi Ceauşescu s-a simţit ameninţat, deoarece Miron Constantinescu criticase în martie 1956 munca politică de la Securitate şi de la celelalte organe represive. El a spus că înşişi membrii Biroului Politic erau urmăriţi, fără ca Securitatea să ceară acordul partidului. A dat exemplul personal.

Însă, din partea Secretariatului CC, tocmai Ceauşescu răspundea de Securitate. Iar pe parcursul anului 1956 ţinuse mai multe cuvântări în faţa activiştilor de la MAI în care solicita lichidarea mijloacelor de acţiune folosite înainte de 1952, când ministru de Interne era Teohari Georgescu. Nicolae Ceauşescu l-a acuzat pe Constantinescu că a exagerat în legătură cu munca Securităţii şi cu abuzurile. El i-a reproşat că nu ştia faptul că în ultima vreme Partidul luase o serie de măsuri pentru a întări controlul asupra organelor represive.

În apărarea burghezilor

O altă acuzaţie la adresa „tovarăşului Miron" s-a legat de faptul că le-a luat apărarea capitaliştilor şi legionarilor. La Plenara din martie 1956, Constantinescu criticase excesul condamnărilor administrative. Nicolae Ceauşescu l-a sancţionat pentru această viziune, întrebându-l retoric ce ilegalitate a văzut în arestarea „duşmanilor socialismului". L-a acuzat din nou că vedea doar unele aspecte negative de după îndepărtarea Anei Pauker de la conducere şi că omitea cu desăvârşire perioada în care aceasta răspundea politic de sectorul agriculturii. Atunci fuseseră marile abuzuri asupra oamenilor nevinovaţi. Numai în 1951 „au fost arestaţi zeci de mii de ţărani, judecaţi şi condamnaţi din ordinul lui Ana".