Ziua a şaptea

Sindromul «corăbiilor înecate» domină societatea noastră. Avem nevoie de o duminică spirituală prelungită, de introspecţie.

Astăzi e duminică. Zi liberă pentru mulţi, în care se spune că poţi „recupera” orele de somn pierdute în timpul săptămânii. Când e vremea urâtă, dormi şi mai bine. Programele tv, întâlnirile cu prietenii, cafenelele, piesele de teatru şi filmele care rulează la malluri sunt alte opţiuni. Încercăm orice pentru a ne relaxa, dar deseori nu reuşim, oricât ne‑am strădui. Ne frământă gândurile şi problemele care ne aşteaptă la serviciu.

Odată, demult, duminica era zi de mare sărbătoare. Oamenii se trezeau devreme, se primeneau şi mergeau la biserica din apropierea casei. Cei mici, aşijderea. După liturghie, se strângeau în jurul mesei, mai împăcaţi cu ei şi mai bucuroşi. Parcă mâncarea era mai bună şi vinul, mai gustos. Totul avea o rânduială...

Ce s-a întâmplat între timp? Lumea a progresat sau, dimpotrivă, a coborât încă o treaptă pe scara evoluţiei? După cum am ajuns să ne comportăm unii cu alţii, ar putea fi vorba despre cea de a doua variantă.

Astăzi, dacă aminteşti despre valori creştine – alt­un­deva decât în felicitările standard de Paşti şi de Crăciun –, rişti să fii etichetat drept „ciudat”. Abordarea unor teme cu caracter religios nu dă bine nici în discursurile unor personalităţi publice. E „trendy”, e „cool” să-i iei peste picior pe aceia care mărturisesc decent anumite convingeri religioase. Cine se gândeşte măcar la „pariul” lui Pascal – „dacă Dumnezeu există, câştig viaţa veşnică; dacă nu, nu am nimic de pierdut”?

„Lasă-mă cu popii!”, e replica multora dintre cei pentru care argumentele forte împotriva credinţei în Dumnezeu sunt că „popii iau bani la înmormântări” şi sunt desfrânaţi.

Într-un fel, o astfel de atitudine nici nu ar trebui să ne mire după jumătate de secol de secetă spirituală şi încrâncenare.

Răspunsul acelora care cred în Dumnezeu nu trebuie să fie „Huooo!”. Dar nici tăcerea generată de teama că vor fi luaţi în batjocură. Oamenii uită şi îşi reamintesc periodic faptul că fără repere morale viaţa nu are niciun sens, iar reperele morale fără fundament religios sunt asemenea casei construite pe nisip. Am văzut în comunism, pe propria piele, ce înseamnă „moralitate” fără religie.

Încă din Antichitate, istoria a confirmat alternanţa între perioadele de criză morală şi cele de normalitate spirituală. Orice s-ar spune, fiinţa umană este centrată pe spirit. Dacă nu eşti împăcat cu tine însuţi, percepţia asupra realităţii se deformează, iar încercările disperate de relaxare nu au niciun efect.

Sindromul „corăbiilor înecate” domină societatea noastră. Agresivitatea peste care dai la tot pasul demonstrează că lucrurile nu sunt în regulă în sufletele multora dintre semenii noştri. De aceea nu ne mai putem nici odihni cum se cuvine. Avem nevoie de o duminică spirituală prelungită, de introspecţie.

Orice-ar fi, lucrurile vor reveni în matca lor, mai devreme sau mai târziu. Numai că „life is now”, după cum zic americanii, şi fiecare dintre noi are interesul (nu doar obligaţia) de a fi mai îngăduitor cu celălalt. Fără un astfel de efort, nu vom reuşi niciodată să ne odihnim deplin.