Zidul morţii

Nu îi înţeleg pe cei care respectă regulile numai dacă simt în ceafa lor groasă privirea poliţaiului.

Oborean, în copilărie vedeam în târgul din spatele Halei două motociclete alergând pe un zid circular din lemn. Mi se părea lucrul cel mai periculos pe care noi, copiii, îl trăiam. Distracţia se numea ”zidul morţii”. Senzaţia a dispărut în timp. Mi-a revenit dintr-un sertar cu amintiri de când locuiesc în apropierea  unui bulevard extrem de aglomerat. Ca fiecare, fac zilnic mici cumpărături. Mă opresc din scris, ies din casă să ajung în piaţă.  Pentru asta trebuie să traversez bulevardul Filantropia în dreptul Mahalalei Dracului. Această banală trecere pe zebră este un thriller ce n-aţi văzut. Maşini, tramvaie, autobuze, etc,  trec în sus şi în jos în mare viteză, şi nici un şofer nu se îndură să încetinească măcar. Ce să mai oprească !?...Aşa ceva ar fi de neimaginat ! Codul rutier poate să spună orice! Dacă nu e poliţaiul în preajmă sau camere video, ce sens are - mi-a zis răstit un brav şofer. Dacă nu îl vede nimeni, şoferul se consideră undeva în savană, liber să facă ce îi trece prin capul lui dependent de andrenalină, de acele ceasului, de proasta lui creştere de acasă. Toţi se uită ţintă înainte şi se fac că nu observă că te afli paşnic pe trecerea de pietoni, chestie care l-ar obliga pe dumnealui să încetinească şi chiar să oprească, în caz că detecteză un “ tâmpit” care tocmai traversează. Omul şi el săracu’, cu cărucior, cu copil de mână, cu căţel, cu plasele, singur de capul lui, cu ziarele sub braţ. Singura ta şansă este să te strecori atunci când se circulă bară la bară şi viteza de rulare e scăzută. Dacă nu ai noroc să te afli prin zonă la o oră de vârf, rişti să stai trei-patru zile pe trotuar. Trebuie să îţi iei totuşi inima în dinţi, şi să pleci în marea aventură a vieţii tale: să traversezi un bulevard bucureştean. Fie ce o fi, se circulă oricum ca la zidul morţii. Eh, şi dacă ai neaşteptata şansă să scapi viu şi nevătămat, nevastă-ta are şi ea şansa să te revadă acasă. 

Mă întorceam de la concertul lui Leonard Cohen şi am trecut curajos, inspirat de ce văzusem/auzisem, şi am trăit o secvenţă ca în filme, între mine şi un şofer. El nu a încetinit, deşi m-a văzut că treceam. Eu nu m-am oprit să îl las să treacă deşi l-am văzut că venea tare. A reuşit să frâneze la 10 cm, speriat. Eu riscam să mă facă terci, să ajung la rubrica decese, accidente rutiere, el să ajungă la închisoare pentru omor din culpă, dat fiind locul unde mă aflam. A urmat o cascadă de înjurături de mamă, de biserică, de tot ce ştiţi dvs. Fiţi fără grijă, am ripostat pe măsură. Mi-am adus aminte ce am învăţat în Obor şi în Bariera Vergului şi i-am dat retur peste fileu cât a putut să ţină. Mă gândesc totuşi că jocul de-a sfidarea, o dată nu o să mai ţină, şi o să iasă dandana mare, cu mine sau cu altul care îndrăzneşte să treacă pe zebra nesemaforizată de pe un trotuar pe celălalt al bulevardului. De obicei sunt prudent. Nu mă bazez în nici un fel nici pe reflexele şoferului, nici pe dorinţa lui fierbinte de a respecta codul rutier, sau măcar ceva mai puţin preţios, viaţa altuia.

Cred ca această secvenţă thrilling se petrece de mii de ori zilnic. Pe unde e poliţia română ? Nu e. Asta pe de o parte. Pe de alta, nu îi înţeleg pe cei care respectă regulile numai dacă simt în ceafa lor groasă privirea poliţaiului sau ochiul camerei video. Numai frica de pedeapsă funcţionează, ca la câini dresaţi? Civilitatea dispare odată ce te afli la volan ? E obligatoriu să te transformi într-o fiară, într-un  nesimţit, îndată ce nu mai circuli pe propriile tale picioare ? Întrebare naivă. O pun cât încă nu am fost băgat sub roţile unei maşini.