În Vrancea, energii uriaşe mişcă pământul de două ori într-un secol

Cutremurele din România, de origine tectonică, devin periculoase când magnitudinea lor pe scara Richter este strict mai mare de 7 grade, o valoare considerată critică Cutremurele se produc

Cutremurele din România, de origine tectonică, devin periculoase când magnitudinea lor pe scara Richter este strict mai mare de 7 grade, o valoare considerată critică

Cutremurele se produc mereu, dar cea mai mare parte dintre ele sunt atât de slabe, încât nici nu le percepem. Aproximativ 100.000 de seisme pe an sunt înregistrate pe Terra de nişte aparate foarte sensibile, numite seismografe. Asta se întâmplă astăzi. Dar cum erau ele înregistrate înainte ca ştiinţa să inventeze aceste aparate? Şi care sunt cauzele care conduc la producerea unui seism?

Pentru a afla care a fost "tăria" unui cutremur, localnicii culegeau informaţii cu privire la mărimea şi felul stricăciunilor suferite de casele lor.

Dacă au crăpat pereţii, dacă s-au dărâmat hornurile, dacă s-au prăbuşit casele. Efectele produse asupra oamenilor şi animalelor din gospodării, gradul de panică, numărul de răniţi sau morţi erau şi ele luate în calcul. Cel mai puternic cutremur era considerat cel care făcea mai multe victime.

Dar acest criteriu n-a fost suficient. În satele de câmpie, de exemplu, un cutremur putea să nu omoare oameni pe timp de zi, pentru că aceştia erau plecaţi să lucreze la câmp, ceea ce nu-l făcea mai slab decât unul care se producea în aceleaşi condiţii, însă pe timp de noapte. Treptat, accentul s-a mutat asupra daunelor suferite de obiecte, de mediul înconjurător şi asupra gradului de deteriorare a acestora.

Se studia situaţia clădirilor (distruse complet, parţial sau avariate), pieselor de mobilier, obiectelor fragile - oglinzi, vase -, natura geologică locală, cea a materialelor din care erau construite casele sau natura avariilor suferite.

Intensitatea lui Mercalli, un sinonim ştiinţific pentru "tărie"

Utilizând aceste informaţii, cel care a construit un ghid al evenimentelor seismice a fost Michele Stefano di Rossi, în 1874. El a împărţit toate cutremurele posibile în zece categorii, corespunzătoare unor "tării". Le-a pus în ordine crescătoare, de la cea mai mică până la cea mai devastatoare, iar fiecărei categorii i-a atribuit un număr, de la 1 la 10.

Aceste numere arată cât de mari au fost efectele produse de cutremur şi au fost denumite "grade ale intensităţii seismice", iar "tăria" indicată a primit numele de "intensitate". În Europa, cea mai utilizată scară a devenit cea a lui Giuseppe Mercalli care, în 1887, a realizat un sistem cu 12 trepte ale gradelor de intensitate, numerotate cu cifre romane.

Magnitudinea, valoarea introdusă de Richter

Dar intensitatea seismică este o mărime relativă, care nu întotdeauna dă informaţii reale. De exemplu, un locuitor din zona de est a ţării poate recepta la o intensitate de I-II un cutremur, pe care îl va categorisi drept slab, pe când unul din zona de sud-est îl poate recepta la o intensitate de I-VIII şi îl va cataloga drept puternic. Cine are dreptate?

S-a simţit nevoia introducerii unei alte modalităţi de evaluare a "tăriei", una exactă, care să fie măsurată printr-un aparat (numit seismograf) şi să fie independentă de locul producerii evenimentului seismic şi de răspunsurile oferite de oameni. Pentru aceasta, era nevoie ca evaluările să se bazeze doar pe ce arată seismografele, şi anume pe valoarea energiei eliberate în timpul seismului.

Magnitudinea, care indică această energie, a fost introdusă în 1935, de seismologul american Charles F. Richter şi se exprimă cu ajutorul cifrelor arabe. Cercetătorul a demonstrat că valoarea magnitudinii depinde de energia eliberată de un focar (n.r. - locul de producere a seismului), de aceea scara de valori pe care se clasifică acum cutremurele poartă numele lui Richter.

Cutremurele tectonice provin din ruperea rocilor

Dar de unde vine energia eliberată prin cutremur şi care este cauza acumulării ei? H. F. Reid încearcă să răspundă la întrebare şi studiază efectele distrugătoare ale cutremurului produs în Golful San Francisco, în data de 18 aprilie 1906.

El elaborează apoi teoria destinderii elastice, care şi astăzi stă la baza investigaţiilor cu privire la cauza seismelor. Reid arată că rocile din interiorul Pământului, oricât de rezistente ar fi, dacă sunt supuse unei presiuni de miliarde de tone, se vor rupe într-un final.

Locul ruperii se numeşte focar sau hipocentru şi poate fi aproape de suprafaţa pământului (ceea ce provoacă aşa-numitele cutremure crustale) sau poate fi situat la adâncimi mari, cuprinse între 60 şi 210 kilometri. Astfel se eliberează o energie care provine din energia elastică de deformare a rocii şi care explică mare parte din cutremurele situate la adâncimi mici şi intermediare, cum sunt, de exemplu, cutremurele vrâncene.

Acestea sunt cutremure tectonice, fiind generate de mişcarea blocurilor tectonice şi reprezintă circa 95% din numărul total de pe glob. Restul sunt de natură vulcanică sau sunt provocate de explozii. Dar ce determină mişcarea acestor blocuri?

Plăcile sunt mişcate de energia termică

Ca să răspundem la întrebare, trebuie mai întâi să aflăm care este structura internă a Pământului. Partea de sus a lui poartă numele de litosferă şi este subdivizată în litosfera superioară (sau crusta terestră) şi litosfera inferioară.

Crusta terestră este formată din 12 plăci majore: Euroasiatică, Africană, Americană, Pacifică, a Somaliei, Arabică, a Indiei şi Australiei, Filipine, Antarctica, Nazca, Cocos şi Caraibilor. Urmează astenosfera, unde materia se află la limita dintre solid şi lichid. Sub ea se află magma fiebinte, care este o topitură, aşa cum se vede din erupţia vulcanilor. Şi, în sfârşit, nucleul Pământului, cu cele două subdiviziuni: nucleul extern şi nucleul intern.

Din cauza diferenţei de temperatură dintre straturile pământului, apare o mişcare de jos în sus, adică de la centrul Pământului către suprafaţa sa, datorită căreia se formează curenţii de convecţie termică. Aceştia sunt consideraţi "motorul" care generează transferul energiei calorice din interiorul Pământului către suprafaţa sa.

Cutremurele de natură vulcanică şi seismele de origine artificială

Seismele vulcanice rezultă din acumularea de magmă în "camera magmatică" a unui vulcan. Seismografele înregistrează atunci o multitudine de microseisme datorate rupturilor rocilor comprimate sau degajării magmei. Urcarea progresivă a hipocentrului, legată de urcarea magmei, este un indice că o erupţie a vulcanului este iminentă.

Pe lângă această categorie, au existat numeroase cutremure, de magnitudine medie, cauzate de activităţi umane precum extracţiile miniere, barajele, exploziile subterane sau probele nucleare.

"România, la adăpost de cutremure catastrofale"

Prof. dr. Gheorghe Mărmureanu spune că predicţia seismică înseamnă prevederea cu acurateţe a locului, magnitudinii şi timpului unui cutremur iminent, care poate fi realizată cu concursul specialiştilor din mai multe domenii.

Prin anii 1998, povesteşte dl Mărmureanu, era la modă că vine anul 2000 şi că va fi un mare cutremur catastrofal. INCDFP (n.r. - Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului) a venit cu răspunsul că, până în anul 2006, nu va fi un cutremur catastrofal în zona seismogenă Vrancea şi că după anul 2006, vor "vedea" ce se întâmplă. "Noi ne bazam pe cercetări dezvoltate în INCDFP şi publicate în revistele Academiei Române pe baza datelor din ultimii 600 de ani.

Ştiam că atunci când influenţa blocului tectonic african este mai importantă decât a blocului indo-australian, niciodată nu pot apărea cutremure vrâncene cu o magnitudine mai mare de 6,70 pe scara Richter, fapt ce s-a întâmplat la cutremurul din 30 mai 1990 (MGR=6.7). Cutremurele vrâncene sunt periculoase atunci când magnitudinea lor pe scara Richter este strict mai mare de 7,00 - valoare critică a magnitudinii, extrem de importantă în studiile noastre de hazard seismic, mai ales în reevaluarea catalogului de cutremure istorice.

De asemenea, ştiam că după anul 2006, pentru România şi alte zone, influenţa blocului indo-australian este mai puternică decât a blocului tectonic african şi că seismele cele mai puternice care au apărut în România, în ultimii 200 de ani, au avut loc în această situaţie (1802, 1838, 1940, 1977, 1886)", relatează prof. Mărmureanu.

Dar nu întotdeauna s-a întâmplat acest lucru. Au fost perioade când, chiar dacă Vrancea era sub influenţa acestui bloc indo-australian, nu au avut loc cutremure catastrofale. Cutremurele mari care au loc în ultima perioadă în Asia, din cauza acţiunii acestui bloc tectonic indo-australian, confirmă ipotezele specialiştilor şi faptul că dezvoltarea proceselor de degajare a energiilor acumulate ce au loc în această parte a lumii face ca România să fie oarecum la adăpost pentru câţiva ani de zile.

Zona epicentrală cea mai periculoasă: Vrancea

România este afectată episodic de cutremure a căror sursă principală este zona epicentrală Vrancea. Seismicitatea este rezultată din energia eliberată de cutremure crustale (sau "normale"), a căror adâncime nu depăşeşte 60 km, şi de cutremure intermediare, ale căror focare se găsesc la o adâncime cuprinsă între 60 km şi 200 km.

Ele sunt grupate în mai multe zone epicentrale: zona Munţilor Făgăraş şi Câmpulung, Banat, regiunea Oradea, Crişana, Maramureş şi Vrancea.

În secolul XX, primul mare cutremur vrâncean este cel din 10 noiembrie 1940, ora 3.39, dar înregistrările acestui eveniment tectonic lipsesc.

Prof. dr. Gheorghe Mărmureanu, de la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti, spune că, dacă la cutremurul din 1940 s-ar fi înregistrat vreo accelerogramă, atunci cu totul altfel s-ar fi realizat proiectarea antiseismică până la cutremurul din 1977, când s-a văzut că seismele vrâncene, intermediare, sunt foarte diferite de cele care au loc în crusta terestră. "Efecte grave ale acestui cutremur s-au arătat în partea centrală şi de sud a Moldovei, precum şi în Subcarpaţii Munteniei, provocând prăbuşirea blocului Carlton din Bucureşti. Blocul avea structură din beton armat, două subsoluri, sală de cinema, parter şi 12 etaje şi s-a prăbuşit complet după primele vibraţii, îngropând sub dărâmături aproape toţi locatarii.

A urmat un proces celebru prin care s-a demonstrat că a fost o proiectare greşită, însă până la urmă, în 1944, totul a fost dat uitării. Cifra exactă a victimelor omeneşti nu se cunoaşte, deoarece, în 1940, informaţiile de presă erau cenzurate. Se apreciază că aceasta ar fi fost de 1.000 de morţi, majoritatea din Focşani, Moldova, şi circa 4.000 de răniţi."

Cutremurul din 4 martie 1977, ora 21,22, a fost înregistrat în Bucureşti de un accelerometru japonez şi, pentru prima oară, a fost studiată o accelerogramă, cu scopul luărilor unor măsuri antiseismice în construcţia locuinţelor. În timpul dezastrului, aproximativ 33.000 de locuinţe s-au prăbuşit sau au fost grav avariate. Şi-au pierdut viaţa 1.571 de oameni şi 11.300 au fost răniţi.

La evenimentele seismice din 30 august 1986 (MGR =7,0) şi 30 mai 1990 (MGR =6,7), au fost obţinute accelerograme ce au permis elaborarea unor hărţi care contribuie la stabilirea principalelor caracteristici ale seismicităţii României.

>> Când influenţa blocului tectonic african este mai mare decât a blocului indo-australian, nu pot apărea cutremure vrâncene cu o magnitudine mai mare de 6,70 pe scara Richter
Gheorghe Mărmureanu
Directorul Institutului Naţional de Fizică a Pământului

În vechime, cutremurele erau semn bun

Arhivele păstrează date extreme de interesante asupra modului în care erau resimţite cutremurele vrâncene în vechime.

Cronicarul moldovean Grigore Ureche notează, de pildă, că, după cutremurul din 29 august 1471, de la ora 12.00, având, potrivit cercetătorilor, o magnitudine de 6,9 pe scara Richter, domnitorul Ştefan cel Mare porunceşte lui Andronic pivnicer să "străpungă un butoi cu vin de Cotnari pentru slujitori". Seismul este perceput ca fiind un semn bun, mai ales că apar de îndată stoluri de păsări, vestitoare de ploaie după o secetă îndelungată.

La 26 octombrie 1802, se produce un şi mai puternic seism vrâncean, cu o magnitudine de 7,7 pe scara Richter, semnalat de C.C. Giurescu în "Istoria Românilor" sau de Nicolae Iorga, care pomeneşte de dărâmarea Bisericii Vălenii de Munte.

Cutremurul de la 23 ianuarie 1838, cu o magnitudine de 6,7, după unii, sau de 6,9, după alţii, face 73 de morţi şi 14 răniţi, distrugând 36 de case din Bucureşti. Acest cutremur a dus la formarea Lacului Roşu, ca urmare a prăbuşirii unui munte.