Voia şi nevoia de mituri

Antichitatea îşi avea miturile ei pe care azi le descifrăm în cele mai diverse chei, le analizăm, le comparăm şi ne referim la ele ori de câte ori referinţa ne este utilă, pentru a explica

Antichitatea îşi avea miturile ei pe care azi le descifrăm în cele mai diverse chei, le analizăm, le comparăm şi ne referim la ele ori de câte ori referinţa ne este utilă, pentru a explica bună parte din întâmplările vieţii moderne.

S-au scris tomuri întregi privitoare la apariţia şi funcţia mitului, la rolul lui în coagularea societăţilor arhaice, la nevoia de modele şi, până la urmă, de repere.

Numai că ar fi o naivitate să credem că miturile aparţin unui trecut îndepărtat, când firescul şi suprafirescul convieţuiau liniştit în percepţia comună, fără o delimitare precisă, trasată de rigoarea pozitivistă a epocilor ulterioare.

Miturile sunt azi la fel de vii, de "active", aş putea zice, în ciuda răcelii scrupuloase a ştiinţei care sigur că-şi face partea ei de treabă (adică 2+2 =4), fără însă a înlătura pe de-a-ntregul nevoia de reper intangibil, suprafiresc. Probabil că nevoia de mituri moderne are o justificare la care se vor fi gândit deja înţelepţii de acum, fie ei filosofi, sociologi, politologi sau, de ce nu, intelectuali fulgeraţi de nevoia de nobile idealuri. Ar fi prea schematic şi deci neadevărat să credem că dezordonaţii simt nevoia unui zeu al ordinii, leneşii - unui zeu al muncii, flecarii şi boemii - unui zeu al rigorii absolute, şmecherii - unui zeu al dreptăţii implacabile. Miturile moderne au altă ţintă şi altă funcţie, pe care "adoratorii" coagulaţi în jurul lor nici măcar nu se obosesc să le decodifice. Îmi vine în minte mitul "Patriei primejduite", identificat şi analizat pe larg de Eugen Negrici, într-o excelentă carte a sa despre miturile comunismului. Nu mă apuc să refac traseul explicaţiilor (cine nu a citit cartea a pierdut mult), dar semnalez şi pentru cei care nu au avut-o în mână, dar şi sau mai ales, pentru uituci, că ideea de a inventa veşnic primejdii care ameninţă "modelul", "mitul", "eroul", avea darul de a coagula energiile, de a deturna gândirea de la realitate, de a ne da iluzia participării, de a ne impune să fim "strâns uniţi în jurul partidului" şi să ne batem deci pentru victorie. Şi dacă patria (identificată cu erou principal) este în primejdie (ba vine străinul să ne prade, ba răii dinăuntru), e de datoria noastră să facem zid. Nu zic mai mult, pentru că nu sunt un model de curaj şi semnez singurică. Dar abia aştept o nouă carte a profesorului meu Eugen Negrici, care să ne pună în faţa miturilor postdecembriste cu care, vai, ne lăsăm lesne ameţiţi. Sau e suficient să o citim tot pe aceea? La bună lectură!

Nevoia de mituri moderne are o justificare la care se vor fi gândit deja înţelepţii de acum, fie ei filosofi, sociologi, politologi sau, de ce nu, intelectuali fulgeraţi de nevoia de nobile idealuri