Viena, entuziasm şi suferinţă

Al patrulea maraton din scurta mea carieră de doi ani de alergător de cursă lungă l-am alergat la Viena. De fiecare dată mă minunez de nebunia mea de a fugi 42,195 de kilometri.

La Viena am trăit şi am alergat cel mai frumos maraton. A fost soare, m-am ars pe umeri, dar nu a fost cald, doar 20 de grade Celsius.

Am avut senzaţia că un oraş întreg a ieşit pe străzi. La cursa de maraton s-au înscris 9.000 de participanţi, dar a fost şi cursa de semimaraton şi cea populară. Organizatorii au anunţat că 26.000 de oameni şi-au pus pantofii de sport în acea duminică (19 aprilie).

O cursă de maraton nu are legătură cu nimic din ce mi s-a întâmplat în viaţă. Am 41 de ani şi, până acum, mi s-au întâmplat destule. O cursă de maraton nu se compară cu antrenamentele de viteză sau cu alergările prin parc.

Nu se compară cu poveştile de dragoste, cu foamea, frigul, setea pe care le-am simţit de multe ori de-a lungul vieţii. Nu se compară cu furia sau cu ura care m-au bântuit şi nici cu tristeţea sau cu durerile prin care am trecut. O cursă de maraton nu se compară cu nimic.

Începe într-un mod vesel şi entuziast. Începe pe o şosea aglomerată, plină de oameni cu tricouri multicolore. Se râde mult. Se fac poze. Cei apropiaţi te încurajează. Timpul se scurge încet şi de fiecare dată mă simt mic şi neimportant. O furnică pornită pe o cărare ce se pierde într-o imensă pădure.

În faţa mea se află o mare de oameni, în spate o altă mare. Când se aude semnalul de start, simt uşurarea unui condamnat care a aflat sentinţa. Ştiu ce am de făcut. În primii cinci kilometri se aleargă cu exuberanţă şi mult prea rapid pentru o cursă de 42.

Mai e atât de mult până la linia de sosire. 70% dintre cei aflaţi la start sunt la prima experienţă, conform unor studii făcute de organizatori. Va fi una care le va schimba viaţa. După maraton îmi trebuie mai mult de o săptămână ca să încep să-mi amintesc imagini şi întâmplări de pe traseu.

Entuziasmul de la început se transformă încet, încet în suferinţă. Nu cred că există o apropiere de moarte mai mare decât cea pe care o simt după ce trec linia de sosire.

De la kilometrul 30 încep să nu mai pot gândi. Aţi simţit vreodată că sunteţi prost?  Da, niciun maratonist nu vorbeşte despre asta, dar după kilometrul 30 mă uit la cronometrul de la mână ca viţelul la poarta nouă. Nu mai pot să adun cinci minute la ce e afişat pe ecran. Singura mea speranţă e dată de faptul că realizez cât de prost sunt şi ştiu că trece.

În cursa de la Viena a fost pentru prima dată când nu am mai avut crampe la stomac. A fost cea mai rapidă cursă pe care am alergat-o vreodată (3h 45’). A fost maratonul după care mi-am revenit cel mai repede şi primul pe care l-am terminat fără răni la picioare.

Nu cred că există maratonist care să nu fie înfricoşat de kilometrul 36. Singurătatea şi disperarea pun stăpânire pe mine de fiecare dată când ajung acolo. Duc o luptă pe care am câştigat-o de fiecare dată până acum. Şi ultima celulă din trupul meu obosit se revoltă şi strigă să renunţ.Dar, într-un fel miraculos, reuşesc să merg mai departe.

La Viena, ultimii doi kilometri au fost „cei mai lungi”. Mă aşteptam ca după ce am trecut de borna cu numărul 40 să mă relaxez şi să mă mişc mai repede. Nu a fost aşa. Alergam mai greu, din ce în ce mai greu. Într-o bună măsură, entuziasmul publicului şi încurajările m-au purtat spre linia de sosire. Mi-era cald.

Simţeam cum muşchii se transformă în beţe fragile din sticlă.  Mă temeam să nu mă prăbuşesc. Am trecut. Am oprit cronometrul. Eram fericit şi epuizat. Eram aproape de moarte şi îmi era sete. Foarte sete.