Adevarul.ro

„Mareşalul Ion Antonescu - o biografie" de Teşu Solomovici aduce, conform autorului, o perspectivă inedită, care îi va nemulţumi şi pe istoricii români, şi pe cei evrei.

Cartea „Mareşalul Ion Antonescu - o biografie", apărută la Editura Teşu, urmăreşte în 812 pagini firul vieţii mareşalului Ion Antonescu, de la naşterea sa (2 iunie 1882) şi până la moarte (1 iunie 1946). Teşu Solomovici prezintă greşelile istorice pe care le-a făcut mareşalul Antonescu, printre care se numără şi deportarea evreilor în Transnistria, abordează problema bolilor lui Antonescu şi a falsului proces prin care a fost condamnat la moarte. Teşu Solomovici a declarat pentru „Adevărul", într-un interviu-fluviu, că au fost presiuni din partea istoricilor evrei şi români, ca această biografie amănunţită a lui Ion Antonescu să nu fie publicată.

Adevărul: Domnule Teşu Solomovici, câţi ani aţi lucrat la această carte?

70 de ani. La vârsta de 7 ani am fost dat afară din şcoala românească, din cauza măsurilor antievreieşti luate de Ion Antonescu, noul conducător al României şi atunci a început povestea. Practic, am început să scriu imediat după Revoluţia din 1989, deci aproape două decenii. Volumul este gata de aproape opt luni de zile, dar, din cauza sfaturilor „tovărăşeşti" şi anumitor presiuni, am tot întârziat s-o tipăresc. Mărturisesc sincer o anumită teamă, pentru că ştiu sigur că această carte va displăcea conaţionalilor mei şi anumitor categorii de români.

În ce constau aceste temeri?

În general, există o falie între marii istorici ai României şi istoricii evrei, în ceea ce priveşte felul de a-l percepe şi de a-l analiza pe conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu. Această falie este alimentată şi adâncită de faptul că unii văd în el doar un monstru, animat de o ură bolnavă faţă de evrei, iar ceilalţi îl privesc ca pe un erou absolut al lumii româneşti. Practic, ar trebui să existe o linie de mijloc, pentru că niciodată Antonescu nu va putea fi exclus din istoria României şi niciodată nu va putea fi modificată statura sa în mentalitatea românească. Pentru că, dând ordin armatei române să treacă Prutul, Antonescu a răspuns unui deziderat popular românesc. Era un război prin care Antonescu încerca prin forţa armelor să repare o nedreptate istorică făcută pe plan diplomatic, răspunzând unui act vizibil de agresiune al Moscovei roşii, prin raptul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord, care sunt vechi şi reale părţi din trupul României. În sensul acesta, Antonescu s-a înscris în mentalul românesc ca un erou.

Ce informaţii care n-au mai fost publicate până acum aţi adus în această biografie a lui Ion Antonescu?

Am descoperit documente importante care atestă rolul primordial pe care l-a avut Ion Antonescu în campania militară a trupelor româneşti împotriva armatei maghiare şi ocuparea Budapestei. Am fost surprins cum această campanie strălucit gândită şi executată de Ion Antonescu a fost lăsată în obscuritate, aproape uitată. Antonescu nu i-a stimat pe unguri şi îi acuza de toate uneltirile posibile împotriva neamului românesc. Fără să ţină seama de voinţa occidentală, el a făcut tot ce a fost posibil ca trupele române să continue ofensiva, să ocupe Budapesta şi să le dea ungurilor o lecţie dureroasă de neuitat.

Au fost întâlniri istorice, secrete, despre care aţi scris în premieră?

Am fost surprins să constat din unele documente aproape necunoscute, cât de strânse erau legăturile generalului cu şefii Ambasadei Germaniei, în zilele premergătoare alungării regelui Carol al II-lea şi preluarea puterii, şi concomitent cu şefii Partidelor Istorice, Iuliu Maniu şi Gh. Brătianu. La Mănăstirea Bistriţa unde fusese exilat de regele Carol al II-lea, generalul Ion Antonescu nu era un izolat. Ofiţerul superior german Gerstenberg îl vizita asiduu, şi împreună au pus la punct debarcarea regelui. După un SOS lansat de Carol al II-lea, în drumul de la Mănăstirea Bistriţa la Palatul Regal, Antonescu a avut o întâlnire secretă cu Iuliu Maniu. Ei au discutat, desigur, despre debarcarea regelui. Cartea mea pune în evidenţă, puternic, acest aspect nou. Regele Carol al II-lea a fost păcălit de Antonescu; acesta nu a avut niciodată dorinţa să-l salveze pe rege.

A avut mareşalul discuţii cu oameni-cheie, evrei?

Nici despre întâlnirea sa cu Şef-Rabinul Alexandru Şafran nu s-a ştiut nimic. L-am descoperit pe Vlad Davidescu, fiul colonelului Radu Davidescu, şeful Cabinetului Militar al mareşalului. Nimic nu se mişca, nimeni nu avea acces la mareşal fără aprobarea lui Radu Davidescu. Fiul său mi-a relatat cum într-o zi Şef-Rabinul Alexandru Şafran a bătut la uşa casei lor şi colonelul Radu Davidescu a concretizat întâlnirea rabinului cu mareşalul. E o mărturie deosebit de importantă pentru că există istorici evrei care neagă existenţa acestor întâlniri. De altfel, mărturia fiului colonelului Radu Davidescu confirmă cele scrise de Marele Rabin Şafran în memoriile sale.

De ce v-aţi simţit dator să scrieţi această carte?

În primul rând pentru că, paradoxal, dacă eu trăiesc, eu trăiesc pentru că la 13 octombrie 1942, Antonescu s-a împotrivit şi a anulat ordinul ca toţi evreii să fie predaţi naziştilor. La această dată erau pregătite trenurile care trebuiau să faciliteze deportarea tuturor evreilor din România către Auschwitz. Şi Antonescu a spus nu, spre turbarea naziştilor, care n-au avut ce să facă. Din acel moment, orice deportare a încetat. Antonescu n-a făcut acest lucru din dragoste pentru evrei. A fost un gest care a izvorât din legitimitatea lui de conducător al României şi din dorinţa de a demonstra că România nu este la cheremul Germaniei naziste. Volumul îl prezintă pe Antonescu nu ca pe un monstru, ci ca pe un om, ca pe un român şi militar care şi-a iubit enorm ţara. S-a crezut providenţial şi a săvârşit o serie de fapte mari, pe care România şi le va aminti, dar şi greşeli de neiertat.

Sifilisul, boala misterioasă a mareşalului Antonescu?

Cartea deschide perspective noi şi în chestiunea ,,bolii misterioase" a mareşalului. Teşu Solomovici a pus pe masă toate versiunile posibile şi a observat interesul subiectiv al celor care au analizat aceste boli. În toţi anii războiului, pe perioade scurte sau mai lungi, mareşalul a suferit de boli mai mult sau mai puţin grave. Rapoartele privind starea sănătăţii mareşalului l-au îngrijorat pe Führer, care i-a trimis la Bucureşti pe câţiva dintre cei mai buni specialişti din Berlin şi din Viena. Hitler bănuia chiar că Antonescu era otrăvit, de aceea i-a trimis Conducătorului român propria sa bucătăreasă.

Există două surse care s-au păstrat ca prin miracol: cele şase volume-folio cu Registrul istoric al guvernării lui Ion Antonescu şi cele trei volume-folio ale Jurnalului lui Ion Antonescu, ambele salvate de un arhivar care le-a ascuns atunci când toată Arhiva Antonescu a fost luată de ruşi, după căderea regimului antonescian. „Am bifat toate zilele când mareşalul nu s-a simţit bine, când era gripat, când a rămas acasă fiind suferind - ele sunt multe. Am făcut lista medicilor care l-au consultat şi l-au îngrijit. Foarte greu s-a putut stabili un dignostic", spune Teşu Solomovici.

Declaraţii inventate

Adversarii lui Antonescu vorbeau cu satisfacţie de un sifilis vechi şi netratat, din tinereţe, înainte de Primul Război Mondial. În memoriile sale, fruntaşul legionar Şerban Milcoveanu îl citează pe Antonescu. Mareşalul ar fi spus că ,,demnitatea naţională îi interzice ca străinii să vadă că are sifilis". Aşa că nu s-a tratat şi ar fi învins boala, prima oară, „prin voinţă". Dar, în ianuarie 1941, înainte de războiul cu legionarii, sifilisul terţiar ar fi reapărut.
„Evident, povestea aceasta este o invenţie a memorialistului care ar vrea să sugereze că dacă nu ar fi apărut reacţiile sifilisului terţiar, generalul Antonescu nu i-ar fi lichidat pe legionari. Nu, mareşalul nu a fost bolnav de sifilis. Cum a putut un om mereu cu temperaturi de peste 38 de grade să conducă ţara românească şi să fie comandantul sutelor de mii de soldaţi angrenaţi în teribilul război din Est, asta e o altă problemă", încheie Teşu Solomovici.

Fragmente din cartea „Mareşalul Ion Antonescu - o biografie" de Teşu Solomovici

„Ca în mai toate şedinţele Consiliului de Miniştri, mareşalul se războieşte cu incompetenţa, cu specula, hoţia. Acum e şi mai vehement, pentru că hoţii au furat Armata.
- Fură toţi, jidanii, germanii, românii, grecii, toţi puşi pe căpătuire!, strigă furios mareşalul. Uitaţi-vă la Malaxa, câştigă bani cu lopata de pe urma războiului, nu?"

„Vreau să le mulţumesc în numele Patriei recunoscătoare, pentru că continuă să se bată. Lupta va fi lungă, lupta nu va fi pierdută. Să aibă credinţa în Cruce şi ochii la stindarde. Să fie siguri că niciodată un şef n-a putut fi mai alături şi mai mândru de soldaţii ei, cum sunt eu, mareşalul Ion Antonescu, de ei, şi nicio Ţară mai recunoscătoare faţă de luptătorii ei, ca a noastră faţă de ei."

Reuben Markham, un ziarist englez de la „Christian Science Monitor" transmitea ziarului său, imediat după execuţie, o versiune care va deveni legendară: „Când a venit clipa execuţiei, mareşalul însuşi a dat comanda plutonului de execuţie să tragă. Soldaţii s-au dovedit mai nervoşi decât el. (...) Băieţii, aflaţi la câţiva metri de el, cu degetul pe trăgaciul armei, se uitau în ochii lui strălucitori, tremurau puţin. Când au tras, mareşalul a căzut, dar nu era nici mort, nici inconştient. Ridicându-se parţial, a întins mâna dreaptă către călăi şi a strigat: «Trageţi din nou, băieţi, trageţi!». Ei bine, au tras iar şi iar, şi un ofiţer l-a răpus cu un foc de revolver."

Mareşalul Antonescu (centru), într-o fotografie de arhivă, alături de Adolf Hitler  Foto: corbis

Domnule Teşu Solomovici, care sunt greşelile istorice pe care le-a făcut Ion Antonescu şi care i-au alterat imaginea?

Una dintre ele este că a continuat războiul dincolo de Nistru, până în munţii Caucazului şi stepele Stalingradului. A ţinut alianţa cu Germania nazistă şi implicit a intrat în război nu numai cu Rusia sovietică, ci şi cu Statele Unite ale Americii, cu Anglia, Franţa, Canada, Australia, Noua Zeelandă, cu toată lumea democrată. Iar a doua greşeală este că a dat curs puseurilor lui antisemite, care au provocat multă jale pe uliţa evreiească. Vreau să mă înţelegeţi clar: nimeni nu este dator să-i iubească pe evrei. Dar nimeni nu are dreptul să le ia viaţa sau să semneze legi care să-i prigonească, să-i deporteze, să-i marginalizeze. Este exact ce a făcut Antonescu. Odată cu instaurarea la putere, el s-a înscris în curentul antisemit al epocii, care pornea de la Berlin, de la Hitler. Şi-a însuşit această ideologie antisemită, traducând-o în legi prigonitoare. Din acest moment, el a intrat în rândurile criminalilor de război. Nu evreii au inventat acest termen de „criminal de război". Termenul a fost emis şi a intrat în discursul juridic de către tribunalul de la Nürnberg, care a judecat crimele naziştilor. Se spune că procesul lui Antonescu din mai 1946 a fost o farsă, că a fost ilegal, că a fost condus din umbră de consilieri sovietici. Implicit, decizia de condamnare a lui la moarte este nedreaptă şi ilegală. Dar orice tribunal din lume care ar fi respectat litera legii n-ar fi putut să dea un alt verdict, care era consecinţa logică a înfrângerii naziştilor şi a victoriei Aliaţilor. De altfel, Antonescu se aştepta la acest verdict, iar singura lui dorinţă era să moară ca un soldat, adică să fie împuşcat de un pluton de soldaţi şi nu spânzurat ca tâlharii.

Versiunea dumneavoastră asupra adevărului a fost contestată de istorici?

De-a lungul anilor, eu am intrat în dispută cu câţiva istorici evrei de frunte ai timpului, printre care şi Jean Ancel, socotit cel mai important istoric evreu al Holocaustului din România. El nu-i iubea pe români, dar nu avea respect nici pentru evreimea română. Era de formaţie culturală bucovineană, iar evreii bucovineni nu au avut respect pentru lumea românească. Ei s-au socotit de cultură germană, ochii lor fiind aţintiţi spre Viena şi Berlin. Jean Ancel a dat curs acestui dispreţ faţă de România. El a subscris cu entuziasm acelei fraze emise de Hannah Arendt, un istoric evreu american, care a spus că România a fost ţara cea mai antisemită din lume. În scrierile lui, Ancel a vrut să dovedească acest lucru. Ori, să vezi România o ţară mai antisemită ca Germania lui Hitler sau mai antisemită ca Ungaria, Polonia sau Ucraina... Eu am atras atenţia asupra viziunii viciate a lui Ancel. El a mai făcut ceva ce un istoric cinstit nu face. A scris o carte despre Pogromul de la Iaşi, în care s-a străduit să demonstreze că Antonescu a fost iniţiatorul, conducătorul şi manipulatorul tuturor celor întâmplate la Pogromul de la Iaşi. Ceea ce este o prostie. Să-l acuzi pe Antonescu că ar fi manipulat ca un oarecare şef de bandă... Lui nu-i era deloc greu pur şi simplu să semneze un decret şi în 2-3 zile toţi evreii ar fi fost deportaţi. Nu trebuia să inventeze, să manipuleze, ca să fie omorâte câteva mii de evrei.

E o decizie pe care a luat-o mareşalul Ion Antonescu şi care îl demonizează?

Transnistria. Deportarea evreilor într-o zonă pustiită de război, unde nu exista posibilitatea să se hrănească, să se cazeze sau îngrijire medicală. Mulţi evrei au murit din cauza bolilor. Transnistria a fost transformată într-un fel de cimitir, nu numai al evreilor din Basarabia şi Bucovina, ci şi al evreimii din Ucraina şi din Transnistria. Se apreciază că ar fi între 180.000 şi 250.000 de evrei care au murit împuşcaţi de germani, de trupele române, de localnici sau de bandiţi, din cauza bolii, a foametei şi a lipsei medicamentelor.

În carte îl citaţi pe Emil Cioran, care spune despre Antonescu că, deşi a fost nebun, a salvat viaţa a cel puţin 600.000 de evrei români şi că ar trebui să existe un monument în Israel care să-i pomenească numele. Sunteţi de acord cu aceste afirmaţii?

Şi în acest punct am avut un conflict îngrozitor cu Jean Ancel, istoricul. Eu am publicat în ziarul „Ziua" o pagină întreagă cu aceste lucruri scrise de Emil Cioran. Şi am arătat că în Israel nu există nicio statuie a lui Antonescu. Nici nu e posibil acest lucru. Cioran era convins că dacă nu există, e o lipsă de recunoştinţă a evreilor faţă de omul care le-a salvat viaţa. Şi cu Cioran a avut loc o schimbare la faţă. El, din ardentul publicist pro-legionar, la maturitate a devenit mult înţelegător cu soarta poporului evreu.

Aţi avut de suferit după apariţia cărţii?

Câteva fragmente din carte au fost publicate de-a lungul anilor. N-a existat un articol despre Antonescu şi Holocaust care să nu fie atacat violent mai ales de către istorici conaţionali. Discutând despre Antonescu, eu am emis sintagma „Holocaustului asimetric" din România. Am fost surprins să văd ce soartă a avut evreimea română din acei ani. Într-un fel au trăit evreii din vechiul regat (Transilvania de sud, Muntenia, Moldova, Dobrogea) şi evreii din Transnistria şi Transilvania de nord, ocupată de fasciştii unguri. Evreimea din Transilvania de nord a murit aproape în întregime în cuptoarele de la Auschwitz, evreimea din Transnistria a murit de foamete, gloanţe şi boli, iar cea din vechiul regat a rămas aproape în întregime în viaţă. Şi a avut posibilitatea să înveţe la şcoli evreieşti, a avut spitale şi chiar un teatru. Caz unic în istoria Europei ocupată de nazişti. Este un fenomen care se leagă de viaţa lui Antonescu şi eu am subliniat acest lucru. Cred că viziunea mea va stârni din nou controverse. Mă aştept din nou să fiu acuzat de negaţionism şi că vreau să-i ridic un monument lui Antonescu. Au fost presiuni ca această carte să nu apară. De aceea, vreme de opt luni de când e gata, n-am dat-o la tipar. Dar mi-am zis că o s-o public, orice s-ar întâmpla.

Dumneavoastră chiar l-aţi întâlnit pe Ion Antonescu, pe când aveaţi zece ani...

Locuiam pe strada evreiască din oraşul Focşani, iar la capătul acesteia era comenduirea militară. Spre sfârşitul războiului, după înfrângerea de la Stalingrad, Antonescu s-a gândit la o ultimă linie de rezistenţă a armatei române, pe linia Nămoloasa-Focşani-Galaţi. Acolo s-au construit multe cazemate, iar tatăl meu a fost concentrat la această linie. Noi, copiii, ne jucam pe stradă şi am auzit că vine Antonescu. Am fugit către coloana de maşini şi de motociclete şi l-am văzut coborând din maşină pe cel pe care îl cunoşteam din ziare. Şi mi s-a părut că, pentru o clipă, privirile noastre s-au intersectat.

''Am certitudinea că am scris o carte cinstită şi chiar dacă unora le va displăcea, sper că va fi apreciat efortul meu de a nu mistifica şi de a respecta adevărul.''
Teşu Solomovici scriitor

Ce lucruri noi putem afla despre viaţa personală a mareşalului?

Există multe noutăţi de ordin istoric în cartea mea, ele se referă la aproape toată existenţa mareşalului. De pildă, nimic nu se ştie de vizita pe care a făcut-o cuplul Ion şi Maria Antonescu la Piramide, în Egipt, imediat după ce s-au căsătorit. Aşa-i că nu aţi citit până acum despre această promenadă amoroasă?

A existat o legatură amoroasă între Ion Antonescu şi Olga, frumoasa soţie a generalului Constantin Prezan, comandantul Armatei române?

A existat! S-au păstrat scrisori scrise de unul altuia de cei doi amorezi.

A influenţat această legătură amoroasă cariera militară a lui Ion Antonescu?

Câtuşi de puţin! Am putea spune că dimpotrivă. Prezan nu a ţinut seama de cancanurile lumii, l-a preţuit enorm pe tânărul său colaborator, despre care se spunea că trăieşte cu soţia sa, i-a încredinţat misiunile cele mai importante, dar la grade l-a avansat cu încetinitorul. Poate tocmai pentru a nu se bârfi că a fost înaintat în grad la intervenţiile amantei. Ceea ce nu l-a împiedicat pe Antonescu să intre într-un teribil conflict cu Guvernul şi comandanţii armatei atunci când mareşalul Prezan, pensionat, trăia, relativ, în mizerie.

Cartea relevă date noi privind relaţiile dintre Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară?

Antonescu nu a fost complet imun la fascinaţia legionară. Fotografia cu Antonescu şi Căpitanul Mişcării legionare Corneliu Zelea Codreanu schiind împreună în Munţii Bucegi spune multe. Cei doi s-au întâlnit adesea, dar asociaţia lor a fost „artificială", nu „organică", cum spune istoricul Constantin C. Giurescu, care i-a cunoscut bine pe amândoi. Generalul iubea „ordinea", legionarii nu respectau Legea. Desigur, flirtul legionarilor cu generalul urmărea un singur scop, să înnobileze Legiunea cu înalta emblemă militară ce-o reprezenta Antonescu. Întâlnirile Antonescu-Codreanu nu au dus la niciun rezultat, deşi generalului îi plăcea Căpitanul. De succesorul Căpitanului, Horia Sima, generalul era oripilat. După lichidarea Rebeliunii legionare şi fuga lui Horia Sima, Antonescu s-ar fi exprimat că a scăpat de o mare belea.

Cine este Teşu Solomovici

Autorul cărţii, Teşu Solomovici, s-a născut în 1934, la Focşani, unde a învăţat la şcoala evreiască. A absolvit Facultatea de Filologie din Bucureşti. A fost ziarist la publicaţiile „URSS azi", „Scânteia Tineretului", „Munca", „Flacăra", „Contemporanul", „Gazeta Literară". Implicat în evenimentele legate de Revoluţia Maghiară din 1956, a fost arestat de Securitate, exmatriculat din Facultate, exclus din UTM, dat afară de la ziar, cu interdicţie de a mai publica în presă. A emigrat în 1964 în Israel, unde a lucrat la Biblioteca Universităţii din Tel Aviv şi a devenit Preşedintele Centrului Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv. Refuzând colaborarea cu Securitatea, i s-a interzis până în 1989 intrarea în România. A fost corespondent pentru Israel şi Orientul Mijlociu la „Prima TV" şi „Realitatea TV" şi la cele mai puternice ziare româneşti. Este autorul unor volume printre care se numără „Istoria evreilor din România", „Evreii şi Securitatea", „Mircea Eliade şi Evreii".

Cartea „Mareşalul Ion Antonescu - o biografie" va fi lansată pe 15 noiembrie, la Librăria Sadoveanu din Bucureşti. Au fost invitaţi să vorbească Academicianul Răzvan Theodorescu, avocatul Radu Cătălin Dancu şi scriitoarea Veronica Bârlădeanu. Cartea va costa 80 de lei.

Volumul va putea fi găsit şi la Târgul de Carte Gaudeamus, care se va desfăşura între 23 şi 27 noiembrie, la Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti.