Valoarea unui brand interbelic

Nici măcar cei mai pesimişti dintre ţărănişti nu întrevedeau, în noiembrie 2000, dezastrul electoral ce urma să se abată asupra lor şi anii de pribegie prin eşalonul doi al politicii

Nici măcar cei mai pesimişti dintre ţărănişti nu întrevedeau, în noiembrie 2000, dezastrul electoral ce urma să se abată asupra lor şi anii de pribegie prin eşalonul doi al politicii româneşti. Abandonat, după o guvernare dezastruoasă, atât de preşedintele Emil Constantinescu, cât şi de "fraţii" liberali - care s-au salvat în ceasul al doisprezecelea, părăsind Convenţia Democrată - PNŢCD a achitat integral "nota de plată" a scandalurilor şi neregulilor de ordin financiar care au marcat perioada 1997-2000. Oamenii care s-au dus la urne i-au taxat ca vinovaţi, deşi în cabinetele Ciorbea, Vasile şi Isărescu s-au aflat şi reprezentanţi ai PD. Ce-i drept, la vremea aceea, pediştii erau social-democraţi, şi nu populari, iar Traian Băsescu, Radu Berceanu, Sorin Frunzăverde & Co. încă îşi mai vizitau camarazii din Internaţionala Socialistă.

În guvernele defunctei CDR se strecurase şi un alt element politic de sorginte social-democrată, cu rădăcini în istoria interbelică a ţării - PSDR, condus de Sergiu Cunescu, adversar încrâncenat al PDSR-ului condus de Ion Iliescu. Numai că domnul Cunescu, împovărat de vârstă, nu a "pariat" pe cine trebuia atunci când a decis să se retragă din fruntea partidului. Alexandru Athanasiu, tânărul ales pentru a duce mai departe tradiţia lui Constantin Titel Petrescu, s-a dovedit extrem de "pragmatic" şi a cotit spre formaţiunea aflată "pe val" - PDSR. Altfel spus, Athanasiu a pus umărul la legitimarea ca "social-democraţi autentici" a oamenilor lui Adrian Năstase. Acelaşi lucru îl doreşte, în momentul de faţă, şi PD-ul lui Emil Boc. Cu un brand interbelic ca acela al PNŢCD, metamorfozarea politică a democraţilor în populari ar fi, în viziunea lor, completă. După şapte ani în afara parlamentului şi prăbuşirea sub marja de eroare a sondajelor de opinie, singura şansă de resuscitare a partidului pare, pentru ţărănişti, o alianţă preelectorală sau o fuziune. Pe asta mizează şi PD, căruia îi vine destul de greu să justifice renunţarea bruscă la social-democraţia din certificatul de naştere. Liberalii şi-au amintit şi ei, la fel de brusc, că "fraţii" ţărănişti - după cum îi alinta, ieri, Crin Antonescu - încă mai respiră. O construcţie comună a singurelor partide istorice româneşti rămase în viaţă nu este de neglijat. Mai ales că ambele se plâng că au fost prigonite de Traian Băsescu. Nimeni nu-i întreabă însă pe liberali şi democraţi de ce au aşteptat atâta amar de vreme pentru a întinde o mână de ajutor PNŢCD.

Cert este că niciunii dintre ei nu ard de nerăbdare să-i vadă din nou la tribuna parlamentului pe Vasile Lupu, Ioan Avram Mureşan şi Remus Opriş. În schimb, achiziţionarea pe nimic (a se citi câteva locuri de senatori şi deputaţi) a unui brand interbelic ar da bine la electorat şi în Europa.