VIDEO Radu Gabrea: „Dacă nu fac film, mă plictisesc“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
VIDEO Radu Gabrea:  „Dacă nu fac film, mă plictisesc“
VIDEO Radu Gabrea: „Dacă nu fac film, mă plictisesc“

Regizorul Radu Gabrea (72 de ani) are multe proiecte: lansează o nouă peliculă, tocmai a terminat filmările la producţia „Mănuşile roşii“ şi pregăteşte un documentar despre românii care i-au salvat pe evrei în timpul Holocaustului.

„Călătoria lui Gruber“, cel mai recent film al lui Radu Gabrea, cu Florin Piersic jr, Marcel Iureş, Claudiu Bleonţ sau Răzvan Vasilescu în distribuţie, va avea premiera în cinematografele din România, vineri, 4 septembrie.

Aţi avut un succes enorm cu lungmetrajul „Cocoşul decapitat“ la Festivalul Transilvania de la Cluj sau la cel de la Mons, în Belgia. Filmul a fost difuzat de televiziuni din trei ţări europene. Ce aşteptări aveţi de la „Călătoria lui Gruber“?


La Festivalul Filmului European de la Chicago, din România au fost selecţionate trei filme. Două erau ale mele „Cocoşul decapitat’“ şi „Călătoria lui Gruber“. Între timp, „Călătoria lui Gruber’“ a rulat în diferite festivaluri la Salonic, Ierusalim şi în cel puţin şapte oraşe importante din SUA.

Va rula probabil curând şi în alte oraşe. Premiera australiană a avut loc la Melbourne, la 16 august  2009. Urmează să ajungă, în noiembrie, la Sillicon Valley în California, Philadelphia şi Buenos Aires.


„Istoria nu vrea să-şi asume evenimentele“

În „Călătoria lui Gruber“, subiectul este unul sensibil şi controversat: pogromul de la Iaşi din anul 1941. Cum credeţi că va fi primit filmul în România?

Nu sunt de acord cu termenul de „controversat’“. Termenul este folosit ca o „mai îmblânzită“ formă a negaţionismului. Nu e nicio controversă aici. Lucrurile sunt clare. Vinovaţii sunt cunoscuţi. Problema e că istoria oficială nu vrea să-şi asume evenimentele şi nimeni nu vrea să fie culpabil.

Toată lectura istoriei româneşti oficiale, dar mai ales cea adânc răspândită în conştiinţa oamenilor, nu conţine niciun rând despre o posibilă proprie culpabilitate. Am fost, aşa cum funcţionează astăzi mitologia istorică românească, permanente victime. Niciodată altceva. În afară de frumoase şi circumstanţiale declaraţii, n-a existat niciun Willy Brandt îngenuncheat, niciun Ioan Paul al II-lea rugându-se la „Zidul Plângerii“. A

u existat însă eroi necunoscuţi, drepţi între popoare, români creştini, care au salvat mii de evrei români, despre care nu s-a vorbit niciodată şi care au arbori ai recunoştinţei plantaţi la „Muzeul Victimelor Holocaustului de la Yad Vashem“ din Ierusalim. Despre aceştia va vorbi viitorul meu film documentar.


Aţi trecut într-un plan secundar ororile războiului şi uciderea a mii de evrei, preferând să-l lăsaţi pe spectator să dezlege el iţele filmului. Credeţi că aţi fi deschis multe răni realizând un film explicit despre acele nedreptăţi?

Filmul nu este „mai explicit“, fiindcă aşa a fost opţiunea estetică a creatorilor lui, a scenariştilor şi apoi a regizorului şi producătorului. Consider că în acest fel impactul este mult mai puternic. Ororile imaginate sunt mult mai puternice decât cele văzute. Comentariile făcute la numeroasele prezentări în lume ne-au dat dreptate.

Cum aţi ales actorii? A fost o strategie distribuirea unor mari actori precum Marcel Iureş sau Răzvan Vasilescu în scene de cinci sau zece minute?

Nu cred că punerea celor doi în aceeaşi categorie este corectă. Au fost aleşi pentru că erau potriviţi pentru personaj. Cât despre Marcel Iureş, el este un mare actor şi fiecare partitură pe care o interpretează este o binecuvântare pentru un film. Lucrul esenţial la o peliculă, după scenariu, sunt actorii.

Ei îţi dau lumea, personajele, sentimentele, emoţia şi, până la urmă, adevărul. Trebuie plecat de la actori. Însuşi castingul este o operaţiune delicată. Uneori, castingul îţi dă idei despre personaje. E adevărat că actorii Răzvan Vasilescu şi Marcel Iureş au roluri de întindere mică. Dar eu socotesc că toţi sunt extrem de importanţi în film.

Marcel Iureş apare într-o singură secvenţă, care este fundamentală. De altfel, este şi personajul principal, pentru că în jurul lui se învârte povestea. Florin Piersic jr este o adevărată surpriză. Socotesc că Florin este un mare actor de film. Şi va fi un mare actor de film. Are toate datele: sensibilitate, gândire, talent, ştie să asculte în platou, să asculte partenerii. Este cea mai importantă calitate a unui actor de film.


„Modelul meu a fost Andrzej Wajda“

Cum aţi ajuns la acest subiect? Ce ne puteţi spune despre acea perioadă?

E o dorinţă foarte veche. Ca cineast în formare, modelul meu a fost Andrzej Wajda. „Cenuşă şi Diamant’“ a rămas şi azi reperul meu esenţial în istoria filmului. De aici, interesul pentru legătura între individ şi istorie în aproape toate filmele mele.

De aici şi interesul meu pentru o perioadă a istoriei României despre adevăruri ascunse şi sistematic deformate. Pogromul de la Iaşi este un model exemplar al acestui caz.


Sunteţi mulţumit de cum a ieşit pelicula „Călătoria lui Gruber“? De câte ori aţi văzut-o şi ce aţi schimba dacă ar fi să o luaţi de la capăt?

N-aş schimba nimic. Îl consider unul dintre cele mai unitare filme ale mele.

Aţi declarat într-un interviu că lansarea filmului „Cocoşul decapitat“ în 2007 ar fi fost sinucidere curată, deoarece în cinematografe intraseră peliculele lui Mungiu şi Nemescu. Vă e teamă să concuraţi alături de regizorii tineri?

image

Decizia a fost una managerială elementară. Ieşirea pe piaţă trebuie făcută profesionist şi cu multă, multă grijă. De altfel, filmele pe care le facem, cred, nu sunt într-o competiţie sportivă: „care pe care“. După o experienţă de ani buni în cinematografie, unele pelicule ale mele au rămas filme-cult. Vezi site-ul „A Man Like Eva“, filmul despre regizorul german Rainer Werner Fassbinder, care rulează şi azi în cinematografele de artă din SUA.

Iar la Quinzaine des Réalisateurs de  la Cannes am prezentat amândouă filmele mele româneşti „Prea mic pentru un război atât de mare“ şi „Dincolo de nisipuri“. În 1971, la prezentarea filmului „Prea mic...“, colegi cu mine, la aceeaşi ediţie au fost: Nagisa Oshima, Miklos Jancso, Werner Herzog, Robert Bresson şi chiar George Lucas cu celebrul său prim film „THX 1138“. În 1974 , odată cu „Dincolo de nisipuri“ au rulat filmele lui Martin Scorsese - „Mean Streets“, Jaques Rivette – „Céline et Julie vont en bateau“, Ottakar Rosselliani – „A fost odată o mierlă“, Dusan Makavejev cu „Sweet Movie“. 

Cât despre tânăra generaţie, unii au făcut cu adevărat  filme excelente. Din păcate, ele au început să semene tot mai mult unul cu altul. Eu cred că - în afară de Cristian Mungiu, puternic, original şi surprinzător -  aşa după cum se spune că literatura rusă se trage din „Mantaua“ lui Gogol, noul film românesc se trage din „pana“ lui Răzvan Rădulescu. 

Cred că la atmosfera de „concurenţă“ între generaţii contribuiţi şi dvs. criticii. Mi se pare, de pildă, total amuzantă lista celor mai bune zece filme româneşti  din toate timpurile, care se înnoieşte în fiecare an, după apariţia unui nou succes, chiar dacă acesta este real. Am auzit chiar şi sintagma „filmul lui cutare“ este cel mai bun film românesc al tuturor timpurilor. Dacă timpurile ar dura numai 12 luni...


„Dincolo de nisipuri“, interzis de Ceauşescu

Ce l-a deranjat pe Ceauşescu la filmul dvs. din 1973 „Dincolo de nisipuri“? Ce speranţe aveaţi ca tânăr cineast în perioada de dinainte de Revoluţie?

Există azi, la foarte mulţi cineaşti tineri şi critici, tendinţa de a ironiza sau chiar de a condamna estetica anilor `70, ca fiind aceea a unui cinematograf „metaforic“, metafora fiind aici, în secret, asimilată „minciunii sau falsificării realităţii“. Vreau să ştiţi dvs., tinerii critici de film, că cea mai gravă acuzaţie care i se aducea unui regizor în anii de înflorire a socialismului era aceea de a practica un „cinema poetic“.

Cineastul care a fost literalmente distrus atât fizic, cât şi psihic, până la anihilare, a fost Mircea  Săucan, pentru că făcea un cinematograf poetic. Ceauşescu a simţit subversivitatea din filmul „Dincolo de nisipuri“ şi asta l-a deranjat cel mai tare. A cerut să-l vadă în seara dinaintea premierei, în proiecţie privată  şi l-a interzis. „Dincolo de nisipuri“ este filmul pe care îl iubesc cel mai tare, pentru că a avut parte de cele mai multe peripeţii.


Care credeţi că ar fi fost soarta dvs. dacă Ceauşescu nu v-ar fi interzis filmul?

Acum, retroactiv, îi mulţumesc. Evenimentele aproape groteşti care au urmat interzicerii filmului în România şi drumul de la interzicere până la scoaterea filmului în premieră au durat 12 luni.Trimis la Cannes, după o avalanşă de critici extraordinare în România, filmul a fost selectat în 1974, în competiţie. În ultima zi a fost înlocuit cu un film bulgar.

A fost preluat imediat de către Quinzaine des Réalisateurs, de unde autorităţile române au vrut să-l retragă. A rulat însă cu succes, având critici elogioase. În cartea lui Antonin şi Mira Liehm, apărută la Editura UCLA PRESS, despre cinematograful din ţările socialiste, lungmetrajul e considerat cel mai bun film românesc al anilor `70.


Cum aţi fost primit ca regizor în Germania, unde v-aţi stabilit în anul 1973?

Am început greu, dar tot ce am realizat, am făcut-o datorită loialităţii unor prieteni câştigaţi nu prin interese materiale, ci prin faptul că erau convinşi de ceea ce fac. Această loialitate îmi lipseşte azi în România cu mici excepţii. E adevărat, notabile.

În ce punct se află în prezent cinematografia românească?

Într-o ascensiune certă, dar şi în mare primejdie. Filmele seamănă din ce în ce mai mult unul cu altul, iar lipsa sălilor, cât şi a filmelor de gen, care să aducă publicul înapoi în cinematografe, este din ce în ce mai acută.

Regizorul portughez Manoel de Oliveira face film şi la cei 101 ani ai săi. Dvs. de unde vă luaţi vitalitatea pentru a face faţă provocărilor de pe platoul de filmare?

Pentru mine, filmul este viaţa. Nu îmi pot imagina existenţa în afara lui. Dacă nu fac film, mă plictisesc. Dacă ar putea să-mi asigure cineva o permanentă filmare, adică să ştiu că am un producător miraculos, aş filma tot timpul. Am filmat „Călătoria lui Gruber“ şi „Mănuşile roşii“ într-o mare bucurie, pentru că am avut actori extraordinari şi condiţii dumnezeieşti.

image

Cea mai gravă acuzaţie care i se aducea unui regizor în anii de înflorire a socialismului era aceea de a practica un «cinema poetic».

image


Radu Gabrea
regizor

„Am preferat să ne ascundem eroii adevăraţi, măsluind istoria“

Ce film pregătiţi?

image

Deocamdată, am mai multe proiecte. Am terminat filmările la „Mănuşile roşii“, după romanul lui Eginald Schlattner, în care am mari actori. Lucrez acum la un documentar care se numeşte „Eroi necunoscuţi“ despre românii creştini, care şi-au primejduit viaţa să salveze evrei români în timpul Holocaustului.

Cum ar fi Traian Popovici, fostul  primar al Cernăuţiului, Regina Mamă Elena, Doamna Agarici, preşedinta Crucii Roşii din oraşul Roman, precum şi mulţi, mulţi români care n-au uitat ce înseamnă umanitatea. Nu s-a făcut mai nimic despre ei până astăzi. A le recunoaşte faptele ar fi însemnat implicit să recunoaştem că şi în România Holocaustul a fost, din păcate, prezent. Am preferat să ne ascundem eroii adevăraţi, măsluind istoria.



Despre ce este vorba în „Mănuşile roşii“?

Eginald Schlattner a fost arestat în 1957 şi ţinut doi ani la Securitatea din Braşov. După ce-a rezistat un timp, la procesul scriitorilor saşi din `59, a depus mărturie de partea Guvernului. Cum am zice astăzi, a trădat. Filmul, a cărui acţiune se petrece 70% în închisoare, analizează de ce şi cum a ajuns Schlattner în această situaţie.

Eu, personal, nu sunt judecător sau justiţiar. Funcţia mea este să analizez de ce s-a întâmplat aşa. Filmul acesta e important, pentru că e primul care arată cum a fost ancheta Securităţii. Eu am fost închis în `56 nouă luni şi jumătate şi am prins ceva. Nu pot să spun că am fost în miezul treburilor, dar am prins ceva din metodă, din sistem, din spaime. Ştiu ce înseamnă să ai perspectiva că nu mai ieşi în 10 sau 15 ani. 


Un regizor neobosit

image

Cenzurat

. Radu Bartholomeu Gabrea s-a născut la 20 iunie 1937, în Bucureşti. În prezent, locuieşte împreună cu soţia sa, actriţa Victoria Cociaş, într-un „paradis“, după cum declară regizorul: comuna Petrăchioaia, pe malul Mostiştei, „loc binecuvântat care mă face să uit şi să suport mai uşor cotidianul românesc“. A debutat în 1969 cu lungmetrajul „Prea mic pentru un război atât de mare“, după un scenariu de D.R. Popescu. În 1970 a realizat „Urmărirea“, primul serial TV din România. Filmul „Dincolo de nisipuri“ din 1973 a fost oprit de Ceauşescu. În urma conflictului direct cu şeful statului, regizorul s-a stabilit în Germania, ţara de origine a mamei sale.

Film. În 1981 a apărut lungmetrajul „Nu te teme, Jacob!“, adaptare după „O făclie de Paşte“ de I.L. Caragiale. „Nu te teme, Jacob!“ a fost considerat „Cel mai bun film văzut la Berlin“ (Louis Marcorelles – „Le Monde“). „Un bărbat ca Eva“ din 1984 a rulat săptămâni în şir la Londra, New York, San Francisco. În 2002 a apărut „Noro“, iar în 2004 „Moştenirea lui Goldfaden“. În 2007, „Cocoşul decapitat“, adaptare a romanului bestseller cu acelaşi nume  al scriitorului sas Eginald Schlattner, a primit menţiunea specială a juriului la Roma/Alatri. 

Teatru. Ca regizor de teatru, Radu Gabrea a montat piesa „Maria Callas, la Divina“, adaptare a piesei  scriitorului american  Terrence Mc Nelly, cu Victoria Cociaş în rolul principal. Piesa a fost prezentată la New York, Washington, Helsinki, Sydney sau Melbourne. A mai regizat şi „Cui îi e frică de Virginia Woolf“, de Edward Albee.

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite