Ursul, profesor universitar de Constituţie

"Cartea junglei" e o lectură potrivită pentru numeroase categorii de public. Iubitorii de animale o vor citi cu mare înduioşare, zâmbind şi ştergându-şi la răstimpuri câte o lacrimă

"Cartea junglei" e o lectură potrivită pentru numeroase categorii de public. Iubitorii de animale o vor citi cu mare înduioşare, zâmbind şi ştergându-şi la răstimpuri câte o lacrimă pribeagă; vânătorii vor saliva abundent, abţinându-se cu greu să nu-şi salte puşcociul şi să plonjeze în hăţişul paginilor; iar damele mai snoabe vor preface mental fiecare animal într-o blană superbă, de să le moară prietenele de invidie. E bine de ştiut din capul locului că poveştile lui Kipling au foarte puţine în comun cu desenul animat muzical, pus pe ecran de studiourile "Walt Disney".

Am găsit în comerţ "Cartea junglei", scoasă în 2003, la o editură cu nume mai curând de motocicletă sau de poziţie yoga: "TEDIT FZH". Oricum, n-am regretat cei 4,50 RON, preţ convenabil pentru cele 246 de pagini, tipărite pe hârtie de ziar. Traducerea este semnată de Jul Giurgea.

Patru din cele opt povestiri incluse în "Cartea junglei" au stat la originea celebrului desen animat, care ne-a fermecat copilăria. Dar primul lucru pe care cartea ni-l impune e că vorba aceea "se poartă ca-n junglă" n-are nicio noimă. Nu, jungla îşi are o lege fundamentală, o constituţie, iar vieţuitoarea care n-o aplică dă în cele din urmă de belea.

Un pui de om, răpit de tigrul Shere Khan, îi scapă acestuia din gheare şi, de-a buşilea, intră în bârlogul unei familii de lupi, unde este înfiat şi botezat cu duioşie Mowgli, adică Brotăcelul. Victimă a unui complex de inferioritate, fiind şchiop încă din copilărie, tigrul îşi face un ţel din a-l găbji, într-o bună zi, pe puiul de om şi a-i face de petrecanie, fiindcă mintea şi instinctul nu-l poartă mai departe de acest scop primar.

Iar marea comunitate lupească îl adoptă cu generozitate pe Brotăcel, după un brainstorming la care participă tot parlamentul sur la blană. Basm-basm, dar şi de-aici reiese nobleţea acestui animal obijduit de cele mai nedrepte prejudecăţi, un animal despre care doamna educatoare zumbălăieşte în
curtea grădiniţei, dimpreună cu micuţii: "Cine se teme de lupul cel rău, lupul cel rău, lupul cel rău..."; iar nişte tineri petrecăreţi, într-o reclamă televizată, fugăresc o haită de lupi, apoi stropesc evenimentul cu votcă.

Profesorul cel mai potrivit pentru a-i preda constituţia sălbăticiunilor unui pui de om este prof. univ dr. Ursul Baloo, "un adevărat cărturar, bun cunoscător al legilor junglei". Pe deasupra, acest urs tobă de carte îi predă lui Mowgli şi noţiuni folositoare de cultură generală, echivalente cu un curs practic de supravieţuire: îl învaţă deopotrivă "legea popoarelor care trăiesc în copaci sau în apă", dar şi "cum poate deosebi o cracă putredă de una sănătoasă".

Fiindcă Baloo e - aşa cum bine îi şade unui om de ştiinţă - şi un poliglot, îi insuflă discipolului său această înclinaţie lăudabilă, astfel că Mowgli deprinde "cum să se înţeleagă cu albinele sălbatice, dacă s-ar întâlni cu un roi care zboară la cincizeci de coţi deasupra pământului, şi cum să-l îmbuneze pe liliacul Mang, dacă s-ar întâmpla să-l deranjeze din somn în miezul zilei, atunci când acesta atârnă spânzurat ca o desagă de crăcile copacilor din junglă; şi, în sfârşit, cum să dea de ştire şerpilor de apă înainte de a sări în iezere şi de a le clătina cuibarele.

Baloo, cu tactul său pedagogic deosebit, îi bagă de toate în cap, iar uneori, pentru că talentul de dascăl presupune şi aşa ceva, îl mai şi scutură pe Mowgli. Dar, după cum chiar el recunoaşte, "îl scutur cu blândeţe".

Dacă şcolarizarea lui Mowgli a căzut în cârca ursului, de pregătirea sa fizică se ocupă Bagheera, respectata panteră neagră. Cu deosebită satisfacţie, viteaza felină înregistrează progresele protejatului ei, care "se putea sui acum în copaci cu aceeaşi uşurinţă cu care înota, şi înota tot atât de bine cum se pricepea să alerge prin junglă".

Ştiinţa acumulată rapid de Mowgli nu rămâne fără ecou, el devenind curând o ţintă tentantă pentru neamurile de sălbăticiuni. În căutarea unui lider charismatic, a unui Fidel Castro sau Che Guevara care să le conducă în revoluţie, maimuţele pun ochii pe el, ba îl mai şi răpesc temporar, conducându-l la una din reşedinţele lor secrete. Maimuţele sunt privite discriminatoriu în junglă, socotite fiind ca un popor imbecil şi nespălat, iar dacă

Rudyard Kipling ar trăi azi, în afară de faptul că ar împlini curând vârsta de 143 de ani, ar avea serios de lucru cu organizaţiile internaţionale pentru lupta împotriva discriminării, multe rânduri de-ale sale putând trece drept nişte aluzii străvezii la adresa anumitor minorităţi rasiale. "Maimuţele sunt foarte multe la număr, sunt rele, murdare şi fără ruşine; singurul lor gând - dacă au şi ele vreun gând! - este să fie luate în seamă de poporul din junglă. Noi însă nu le băgăm în seamă...", glăsuieşte Baloo. Rămân la părerea că marele noroc al lui Kipling e că a avut inspiraţia de-a muri la timp.

Dacă tot am pomenit de regulile de fier ale junglei, mişcătoare sunt paginile despre seceta care înfrăţeşte toate neamurile, pe acest timp crunt funcţionând şi legea marţială. "Legea junglei pedepseşte cu moartea pe cel care ucide la adăpat, pe vreme de secetă, şi asta pentru că seceta este mai tare ca foamea".

Toate vietăţile sunt vlăguite în absenţa ploii, soarele petrecându-i junglei un laţ de fier încins în jurul gâtului, strangulând-o apoi încetul cu încetul. "E pace, e Pacea Apei!", mugeşte "elefantul sălbatic, cel care are ultimul cuvânt în junglă". Personaj greu din toate punctele de vedere, elefantul veghează ca un asemenea cataclism să nu se transforme într-o mană cerească pentru nelipsiţii îmbogăţiţi de război, care nu lipsesc nici în junglă.

Cea mai sensibilă dintre poveştile incluse în "Cartea junglei" este "Foca cea albă". Într-o familie de foci normale şi la locul lor, se naşte Kotick, un pui mascul cum nu s-a mai pomenit, alb ca neaua.

Nonconformismul blănii sale nu-nseamnă doar că tânărul animal are mare trecere la sexul frumos, ci şi că i-a fost hărăzit un destin remarcabil. Fiindcă este pe cât de chipeş, pe atâta de curios, Kotick vrea să afle ce se petrece cu focile pe care oamenii, din când în când, le mână spre anumite locuri ferite de priviri indiscrete. "Eu mă iau după ele, să văd unde merg", zice el.

Un macabru carnaj urmează sub ochii lui înfricoşaţi: "Văzu apropiindu-se zece sau doisprezece bărbaţi, înarmaţi cu nişte ghioage de fier lungi cam de vreo patru coţi". În doar câteva minute, execuţia ia sfârşit, sălbăticia oamenilor făcându-l pe Kotick "incapabil să-şi recunoască tovarăşii de joacă în acele leşuri însângerate, zdrobite de la nas până la vârful înotătoarelor dinapoi".

Compasiunea şi îngrijorarea pentru semenele sale înnegresc sufletul focii albe. Ce soartă amară, să-ţi dea Dumnezeu o asemenea blană frumoasă, doar pentru ca oamenii să te jupoaie şi să-şi înfofolească pipiţele!

Kotick e străfulgerat de-un gând măreţ: dar dacă el o fi un fel de mesia pentru fârtaţii şi suratele sale? Astfel ia hotărârea să caute un loc ocrotit, unde neamul să-i fie la adăpost, "o insulă unde oamenii să nu vină niciodată". Cinci ani încheiaţi caută locul de izbăvire pentru poporul său, ajungând repede ţintă pentru ironiile semenilor, care încep "să-şi bată joc de el şi de insula lui imaginară."

E gata să depună armele, când o focă bătrână îi povesteşte de o veche legendă din vremurile de demult, când "umbla vorba că, într-o zi, o focă albă va coborî dinspre miazănoapte şi va conduce neamul focilor spre ţărmuri liniştite."

Iar Kotick îşi îndeplineşte misiunea, ridicându-se la înălţimea blănii sale, care-l recomandase încă din naştere pentru un destin înalt. Un happy-end de poveste, desigur, un happy-end ce n-are nimic de-a face cu realitatea, fiindcă focile n-au descoperit încă tărâmul unde să scape de braţul lung şi înarmat cu ghioagă al omului.

N-am suportat niciodată vânătoarea din plăcere, pe care o consider drept un desert al protipendadei, un desert unde frişca se prepară din gloanţe. Dar sunt sigur că, dacă aş avea pornirea primară de a mătrăşi sălbăticiuni care nu mi-au greşit cu nimic, m-aş lăsa de pasiunea mea, după ce-aş citi poveştile lui Kipling.

De fapt, cred cu tărie într-o lege universală a compensaţiei. Sunt convins că, atunci când un vânător lichidează un cerb sau un alt animal purtător nevinovat de coarne; altundeva, neştiută de nimeni, o femeie restabileşte echilibrul, punându-i coarne unui alt vânător.

Şi pentru că tot veni vorba, aş pomeni şi panourile alea, întâlnite de noi pe traseele montane ale ţării, panouri pe care stă scris: "Vânatul e o bogăţie a pădurilor noastre. Să-l ocrotim!" Un asemenea text îţi poate înnoda judecăţile. Oare cum poate fi ocrotit vânatul, din moment ce este vânat? Cea mai comodă metodă de ocrotire a vânatului e să nu-l mai vânăm, dar atunci vânatul ar înceta să se mai cheme vânat...
Ciudate mai sunt şi traseele minţilor noastre!