Urma scapă turma

colega, pune-ţi semnătura pe acest HG, i-o fi spunând Laszlo Borbely lui Vasile Blaga. Cu plăcere, dragă prieten, îi răspunde gingaş pedistul. Dragă George, îl întreabă şi premierul pe

colega, pune-ţi semnătura pe acest HG, i-o fi spunând Laszlo Borbely lui Vasile Blaga. Cu plăcere, dragă prieten, îi răspunde gingaş pedistul. Dragă George, îl întreabă şi premierul pe Copos, îţi place ordinea de zi pe care ţi-am pregătit-o? La nebunie, nu mă mai satur, de aceea voi fi mereu alături de tine, afirmă vicele, în timp ce trage cu ochiul la ziarul în care Voiculescu anunţă că nu mai e mult şi PC o să-şi ia câmpii.
Ciudat acest menaj a quatre, cu parteneri care se bârfesc în conferinţele de presă, îşi deapănă frustrările, live, pe la sexologii politicii, dar se împacă a doua zi, la ştiri.
De vină pentru această tulburare de personalitate ar putea fi o experienţă tragică din copilăria democraţiei, şi anume guvernarea 1996-2000. Echipa CDR+PD+UDMR părea sortită unei cariere strălucite: venea după şase ani de stagnare, avea sprijin popular şi, în plus, nu se confrunta cu cine ştie ce Opoziţie. PSD-ul de atunci stătea să crape, sub presiunea acuzaţiilor de corupţie din afară şi a trădătorilor dinăuntru. Cu toate acestea, de spart s-a spart Convenţia, iar eşecul electoral din 2000 nu e uitat nici azi.
Se poate repeta scenariul? Condiţiile sunt mult diferite. Guvernele care au acţionat în 1996-2000 trebuiau să facă faţă tensiunilor uriaşe generate de restructurarea industriei, fără bani pentru ajutoare sociale. Agricultura era distrusă, investitorii străini - absenţi, impozitele - topite de inflaţie. Miniştrii nu aveau nici experienţă, nici viziune, iar funcţionarii din administraţia centrală şi locală, aflaţi în posturi de pe vremea colectivizării, frânau şi ei cât puteau deciziile reformiste. În 2005, piesa-i alta: există creştere economică, două milioane de "străini" trimit bani în ţară, la leafă, iar investitorii nu se mai feresc de România. Funcţionărimea s-a mai primenit. Buni-răi, cum or fi miniştrii sau subordonaţii lor, acum au în spate expertiza europeană, cu ghidaje de la care nu se pot abate şi cu monitori care nu-i lasă să greşească. Ce apropie însă cele două mandate? Certurile permanente între parteneri! PD-ul cunoaşte schema, a mai aplicat-o şi nu i-a fost rău. UDMR nu se luptă cu guvernul, dar nici nu renunţă la acţiuni care îi servesc propriilor scopuri, chiar dacă şifonează imaginea Executivului mai rău decât orice critică. PC-ul nici nu se mai încurcă să atace guvernarea, atacă Puterea, la grămadă. Iar PNL, ca să nu rămână dator, contraatacă, folosind trupeţi din linia a doua, nesancţionaţi însă de liderii din linia întâi. Formula e simplă: intri în guvern, obţii funcţii după algoritm până la nivelul şefilor de la Ecarisaj, apoi critici aspru Executivul, ca să nu pierzi voturi. Astfel, de Putere profită toţi, pentru eşecul guvernării plăteşte unul singur - urma care scapă turma. PNţCD n-a avut loc de întors. Cei patru "parteneri" portocalii puteau spera că reuşitele Executivului îi vor duce împreună la câştig. Până una-alta, au ales să alerge separat.