Uninominalul din SUA şi România
0S-a vorbit ani de zile despre o clasă politică, dar ea nu există.
Un studiu recent, citat de revista „Newsweek“, arată că, procentual, japonezii au fost mai interesaţi de alegerile din SUA decât americanii. La prima vedere pare ciudat, dar, dacă analizăm spectacolul mediatic, nu mai e deloc aşa. O campanie care a culminat cu proiecţia unui reporter-hologramă în studioul electoral al CNN, denumit pompos „Situation Room”, era firesc să fie mai pe gustul japonezilor subjugaţi de karaoke şi jocuri electronice decât al pragmaticilor americani.
Întâmplător, timp de o săptămână, campania electorală din SUA s-a suprapus cu cea din România. Pentru prima dată după evenimentele din ’89, oamenii vor vota persoane şi nu liste de partid. În principiu, ar fi trebuit să fie mai multă emulaţie printre candidaţi, dar, brusc, întreaga naţiune s-a confruntat cu stilul tâmpit în care se face politică în România. Dintr-odată ne-am dat seama că nu avem candidaţi, că suntem în situaţia de a alege între bătăuşi de meserie, cântăreţe ieşite la pensie, foste vedete TV sau soţii de oameni de afaceri. S-a vorbit ani de zile despre o clasă politică, dar ea nu există. Cel mai greu pentru partide a fost să găsească oameni care să aibă suficienţi bani să-şi plătească afişele şi bannerele electorale.
Dă bine să înjuri superior America şi să-i pui în spate toate păcatele, dar, până una alta, un senator de culoare care-şi propusese să facă doar „o figură frumoasă” în alegerile preliminare ale democraţilor, fiind convins că Hillary Clinton o să-l spulbere, a reuşit să câştige cea mai dură cursă pentru preşedinţia SUA din istorie. Şi cum a făcut asta? Prin mesaj. Vi se pare neobişnuit, dar discursurile inspirate, consecvenţa, tăria de caracter, rezistenţa fizică şi norocul reprezintă punctele tari care l-au dus pe Obama la Casa Albă. Adică exact acele elemente care n-au nicio importanţă în campania din România. Au trecut aproape două săptămâni şi n-am întâlnit niciun politician pe străzile din colegiul în care votez.
M-aş fi aşteptat să-i găsesc în staţiile de autobuz, dând mâna cu oamenii, urcând prin blocuri şi sunând din uşă în uşă, discutând cu alegătorii şi încercând să-i convingă să-l voteze. Dar, din câte bag de seamă, nu se întâmplă asta. Fiecare candidat din România încearcă să-şi atragă alegătorii cum poate - unii dau frigidere, alţii cântă prin parcuri, unii cumpără voturi la bucată, alţii urlă ca apucaţii pe la TV. Diferenţa dintre SUA şi România e dată şi de diferenţa dintre campaniile electorale. Şi nu e vorba de bani, ci de mesaj.
Se încarcă comentariile...
