Ultimii fii ai lui Horea

În satul Fericet din Munţii Apuseni, unde s-a născut conducătorul răscoalei din 1784, trăieşte azi un urmaş al eroului. Stră-strănepotul are 63 de ani Poate că pare ciudat ca satul

În satul Fericet din Munţii Apuseni, unde s-a născut conducătorul răscoalei din 1784, trăieşte azi un urmaş al eroului. Stră-strănepotul are 63 de ani

Poate că pare ciudat ca satul în care s-a născut Horea, conducătorul moţilor răsculaţi în 1784, să poarte numele Fericet, de la muntele cu aceeaşi denumire pe care s-a cocoţat mănunchiul de case mici, din lemn şi pământ, la care ajungi după aproape o oră de urcuş greu, pe un drum plin de şanţuri şi gropi.

Acolo, sus, de unde cuprinzi cu privirea văile adânci pe unde se strecoară Arieşul, i-am întâlnit pe cei care se trag din spiţa eroului de legendă, un om de 63 de ani şi nepoţica lui, de patru ani. Fericet. Te gândeşti la fericire. De unde? De la destinul tragic al lui Horea? Nici pomeneală! Dar nici de la traiul de azi al urmaşilor…

Auzisem încă de când eram în vale, în centrul comunei Horea, de Ilie Nicola, urmaşul lui Horea. Oamenii mi-au spus de neamul Nicola, pentru că şi pe conducătorul răscoalei din Ţara Moţilor tot Nicola îl chema, Nicola Vasile Ursu. Ne lăsăm într-o parcare maşina de oraş cu care venisem până aici şi ne ia un localnic cu dubiţa lui, cu tracţiune integrală, ca să răzbim muntele.

"Noroc că n-a plouat, că altfel nu mai ajungeaţi sus", zice ghidul nostru. Aşa e la ţară, umblă vorba repede, ştiu sătenii unii de alţii, fiecare pe unde mişună toată ziua. Tot astfel aflăm şi noi că la ora asta târzie, când soarele se pregăteşte să se ascundă pe după munţi, Ilie e acasă. Ştiau alţii despre el, dintre cei care coborâseră în vale, că doar îl văzuseră mai devreme.

Bătrâni sau tineri, toată suflarea comunei e la muncă, pe câmp, cât e ziua de mare. Pământul nu e prea darnic în zona asta, poţi cultiva doar cartofi. Şi mai creşti animale. Asta fac moţii de când lumea.

Îngrijitorii trecutului

Ajungem sus, în satul Fericet, după ce maşina în care eram "patinase" de nenumărate ori pe bolovani, cale de peste trei kilometri. Cum suntem printre puţinii vizitatori ai locului, se strâng repede oamenii în jurul nostru, să vadă care ne sunt intenţiile. Casele s-au "agăţat" de fiecare muchie a versantului, în timp ce la marginea satului, mai retrasă faţă de restul gospodăriilor, e un fel de cabană din lemn ridicată în memoria lui Horea.

Dar adevărata casă a eroului a fost în locul în care azi e un monument din piatră, pe care scrie data naşterii, anul răscoalei moţilor şi cel al morţii conducătorului lor, când a fost tras pe roată - 1785. Chiar pe marginea uliţei, în spatele unui gard, e semnul acesta al vremurilor vechi, iar pământul aparţine acum familiei Todea. O femeie între două vârste, uscăţivă, soţia lui Iosif Todea, îmi spune că spală tot timpul monumentul din curtea sa, "că nu vine nimeni să se mai îngrijească de el", cum aud de la Viorica.

Şi tot ea are grijă şi de casa memorială, că doar e vecină cu locul istoric, spală geamurile, dă cu mătura, în timp ce bărba-su a mai bătut câte un cui, la acoperiş sau în pereţi, când a fost nevoie, ca să nu se strice ultima amintire a ceea ce a fost cândva un om între oameni. "Horea a fost pe jos până la Viena, de patru ori, să se lupte pentru drepturile românilor. Dar acum nu mai vine nimeni pentru el, până aici, sus, deşi e distanţa mult mai mică", ştie moaţa să "înţepe".

Furcile sunt pregătite şi azi

Din ce-am vorbit cu oamenii din Fericet am aflat că Horea a fost căsătorit cu Ilina şi au avut doi copii, Ion şi Luca. Se mai ştie că, după răscoală, Luca ar fi ajuns prin Măierii Sibiului, în timp ce Ion a fost deportat în Banat, numai că el s-a întors apoi în satul natal, unde s-a căsătorit cu fata unui preot.

Moţii n-au pierdut peste veacuri "urma" sângelui lui Horea, iar urmaşii săi continuă să facă şi azi umbră acelui pământ de unde a pornit răscoala. Aşa am putut să-l întâlnesc acum pe Ilie Nicola, om la 63 de ani, care îmi spune că toată viaţa şi-a petrecut-o în satul în care a văzut lumina zilei şi înaintaşul său. Văd în faţa mea un om simplu, mic de statură, care nu iese cu nimic în evidenţă, cu mâinile aspre şi faţa brăzdată de cute adânci. A lucrat ca muncitor forestier.

Are doi băieţi, dar ţine să mi-o prezinte şi pe nepoata sa, Cosmina Ioana, de patru ani, cel mai tânăr vlăstar al familiei cu rădăcini atât de adânci. "Aşa mi-au spus şi mie părinţii mei, că sunt din neamul lui Horea, cum au ştiut şi ei de la părinţii lor", explică omul cum de nu s-a rupt acest "fir".

Bătrânul îşi aminteşte de timpurile când era chemat la sărbătorile dedicate lui Horea, să spună celor tineri ce ştia despre istoria acestor locuri. "Stăm singuri azi. Noi şi cu necazurile noastre", oftează moţul. Doar lupii se mai apropie, în timpul iernii, de satul Fericet. Ţăranii au tot timpul furcile pregătite, să se apere de fiare. Sunt aceleaşi arme pe care le-au folosit şi în 1784. (Seria istoriilor din Apuseni va continua)