Turnătorii voluntari nu erau priviţi cu ochi buni

Profesorul universitar Cristian Troncotă, decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei Naţionale de Informatică a SRI, a prezentat, în exclusivitate pentru Adevărul, mai multe

Profesorul universitar Cristian Troncotă, decanul Facultăţii de Informaţii din cadrul Academiei Naţionale de Informatică a SRI, a prezentat, în exclusivitate pentru Adevărul, mai multe amănunte legate de procesul de recrutare derulat de Securitate. Domnia sa este specialist în probleme de istorie a serviciilor secrete, autor a două lucrări interesante despre Istoria serviciilor de informaţii şi de securitate ale regimului comunist din România.
Întrecere socialistă la recrutare
- Avea Securitatea un plan de racolare a colaboratorilor şi informatorilor ei?
- Desigur. Racolările se făceau în baza planului de măsuri care se stabilea la deschiderea unui caz. Se deschidea întâi o mapă de verificare, ce trebuia rezolvată în maxim şase luni. În caz contrar, aceasta devenea dosar de urmărire informativă. În cazul respectiv se făcea un plan de măsuri, persoana urmând să fie filată, monitorizată cu 2-3 agenţi recrutaţi. De asemenea, i se interceptau comunicările, telefonice sau poştale.
#La sfârşitul anului, când se făceau rapoarte de bilanţ, fiecare serviciu şi birou raporta câţi agenţi are în baza de lucru. Interesul era să se raporteze cât mai mulţi, pentru a creşte în ochii şefilor.
Aici a pornit practic "întrecerea" socialistă la recrutare. S-a ajuns ca, în anul 1988, să apară chiar aberaţii informative: un ofiţer figura cu peste 60 de agenţi recrutaţi. Aceasta era realitatea despre "teribila" muncă cu agentura (n.r.: agentură=totalitatea informatorilor, colaboratorilor, persoanelor de sprijin şi gazdelor caselor de întâlnire folosiţi de Securitate) în ultimii ani de funcţionare ai Securităţii.
- Conta "politica" făcută înainte de 1945?
- La începuturi erau aşa-numitele supravegheri informative, care se făceau asupra persoanelor cu antecedente politice: foşti legionari, foşti peneţişti, penelişti, pesedişti etc. După 1964, când aceste categorii de mai sus au fost puse în libertate, prin Decretul 411, s-a făcut un plan de măsuri de "reeducare" a lor. Erau duşi duminica şi plimbaţi pe la "marile obiective industriale realizate de regim".
Prin agentură se verifica reacţia lor. În momentul când aceştia au început să se adreseze către Europa Liberă ori să întreprindă acţiuni anticomuniste, atunci s-a trecut la racolări masive pe bază de plan şi dirijarea de agenţi chiar din rândul lor.
- Ce se întâmpla cu un agent recrutat care nu respecta regulile Securităţii?
- Fiecare persoană recrutată era apoi lucrată cu agentura, pentru a vedea cât de sinceră este cu Securitatea. Dacă trăda legătura, era imediat transferat în lucru activ şi i se deschidea o mapă de verificare, iar dacă era cazul, chiar şi dosar de urmărire informativă.
Cei care refuzau nu păţeau nimic
- Ce se întâmpla cu cei care refuzau colaborarea?
- Nu era niciun fel de repercusiune. Acest lucru îl susţin şi din propria experienţă. Eram proaspăt student şi aveam un bun prieten ce urma să plece în Suedia şi colabora cu Europa Liberă. Am petrecut o vacanţă cu el şi imediat am fost contactat de cei din sistem.
#Am refuzat colaborarea, i-am spus colegului meu că trebuie să rupem relaţia, spre binele lui, am simţit că sunt urmărit, însă nu s-a întâmplat nimic.
- Exista un anume ritual de racolare, o procedură aparte?
- Erau metode clasice, folosite de majoritatea serviciilor de securitate. Se recruta pe bază de sentimente patriotice, folosindu-se teza bunului român. Dacă picai în plasă, era în regulă. Cel mai uşor se pica atunci când se cerea să dai date despre un străin, pentru că se atingea o coardă sensibilă.
Cazurile când se cereau turnătorii între prieteni erau mai greu de realizat. Un lucru este foarte important: angajamentul semnat în vremea Securităţii nu avea valoare juridică, nu se făcea pe baza unui contract prevăzut de lege. Nimeni nu era obligat în faţa legii să menţină secretul legăturii. Era doar o obligaţie morală. Dar n-are rost să ne amintim cum e cu morala socialistă. Alte servicii de informaţii protejau prin lege legătura între informatori şi ofiţeri. Este cazul Rusiei, şi nu numai.
- Ce se întâmpla în cazul în care procedeul de recrutare eşua din start sau pe parcurs?
- Am văzut multe cazuri în care se renunţa la includerea unui vector în reţeaua informativă, dar dosarul era păstrat în arhiva operativă. Avea acelaşi statut cu dosarul unui informator obişnuit. Era important pentru alt ofiţer care ar fi vrut să-l ia în evidenţă şi care se documenta în prealabil şi vedea că nu are calităţile necesare sau a refuzat. Sunt multe asemenea cazuri.
Membrii PCR, scoşi din dosare
- Celebra arhivă cu agenturi, preluată de SRI, ce ar trebui să mai conţină, la capitolul recrutaţi?
- Ceea ce a fost în arhiva preluată de SRI reprezintă doar o parte a agenturii fostei Securităţi.
#Exista un ordin al şefului DSS-ului care prevedea ca informatorilor decedaţi să li se scoată din evidenţă tot dosarul, fiind apoi trimis la topit.
După cinci ani de la clasare erau scoase din evidenţă şi mapele anexă, adică acea teribilă colecţie de note informative scrise de agent cu "mânuţa lui". Prin urmare, dosarele informatorilor decedaţi nu mai există în arhivă.
#Cele aproximativ 800.000 de dosare de care se vorbeşte, la nivel de toată ţara, conţin doar numele celor care trăiau în 1989.
Aceeaşi procedură se aplica şi celor care au devenit pe parcurs membri de partid.
- Care era subordonarea dintre Securitate şi organul de partid? Se puteau racola şi membrii de partid?
- Sigur, dar doar cu aprobarea primului secretar. De aici, şi posibilităţile de deconspirare erau foarte mari. Securistul trebuia să meargă la primărie să ceară aprobare, se cunoştea cu secretara, care primea cererile spre aprobare şi aşa mai departe.
- Cei care ar fi vrut să toarne pe bază de voluntariat cum puteau să facă acest lucru? Îi asculta cineva?
- Da, numai că nu erau priviţi cu ochi buni, pentru că se ştia că fac acest lucru pentru a se răzbuna pe cineva. Voluntariatul se permitea numai cu verificări minuţioase. Exista un birou la Interne de relaţii cu publicul. Acolo te primea un ofiţer care te cântărea rapid dacă erai sau nu interesant pentru sistem.