"Tsotsi" unde turiştii nu ajung

"Tsotsi" este un film care se pleacă spre o lume, Africa de Sud, unde turiştii ajung pe răspunderea lor, o lume care rareori se descoperă în cinematografie. Filmul ne poartă în apropierea

"Tsotsi" este un film care se pleacă spre o lume, Africa de Sud, unde turiştii ajung pe răspunderea lor, o lume care rareori se descoperă în cinematografie. Filmul ne poartă în apropierea Johannesburgului, în orăşeul Soweto, un loc în care criminalitatea şi violenţa incontrolabilă constituie normalitatea celor care supravieţuiesc la voia întâmplării, de pe o zi pe alta. Modul realist în care este surprinsă viaţa cotidiană a acestui bidon-ville, localitate în care locuinţele sunt încropite din gunoaie, interpretarea foarte credibilă a actorilor, decorul în care pare că nu se intervine deloc din exterior, toate acestea acordă mult credit filmului.
Ceea ce ar putea părea superfluu este exagerarea intenţiilor moralizatoare. Mesajul este că încrederea nu trebuie pierdută că umanitatea e de găsit chiar şi printre cei mai corupţi. Finalul, foarte previzibil şi destul de lacrimogen rotunjeşte această direcţie prea evident susţinută, că lumea nu este pictată în alb şi negru, ci în tonuri de gri. "Tsotsi" se apropie vizual şi problematic de filmul "Ciudad de deus" ("Oraşul Îngerilor") din 2003, pe care nu reuşeşte să îl egaleze, după părerea mea, dar de care se apropie ca nivel al realizării şi interpretării. Diferenţa este în principal făcută de scenariu. Tsotsi (Presley Chweneyagae) este aşa cum se traduce numele lui, un "tâlhar", un tânăr şef de bandă care nu se gândeşte de două ori până să înjunghie un nevinovat în metrou pentru a-i fura portofelul. El este unul dintre miile de foşti copii ai străzii, dintre aceia care, la 10 ani, ţin deja o armă în mână şi nu se sfiesc să o folosească. Tsotsi a evoluat de la culcuşul încropit într-o ţeavă uriaşă, abandonată pe un câmp la condiţiile mizere dintr-o casă, adevărată însă. La început, filmul păstrează suspansul asupra moralităţii personajului, nu ştim la ce să ne aşteptăm de la un om care omoară fără să se gândească prea mult şi care hăituieşte un bătrân infirm doar pentru că a făcut greşeala să îl apostrofeze în metrou. Într-o seară ploioasă, Tsotsi urmăreşte o femeie bogată pe care, odată ajunsă în faţa vilei sale luxoase, o împuşcă şi îi fură maşina. Ceea ce găseşte în maşină, un bebeluş, va fi elementul-cheie în construcţia mesajului pozitiv al filmului: sensibilitatea există în fiecare dintre noi. O antiteză extrem de puternică vizual se naşte între modul în care trăiesc Tsotsi şi ai lui, şi locuinţa modernă, perfect echipată, în care locuieşte bebeluşul răpit fără voie. Până şi un frigider plin este nefiresc în lumea pe care filmul o recreează. Tsotsi transportă copilul într-o sacoşă de magazin, îl înveleşte în ziar pe post de pampers şi, într-un final, găseşte o soluţie pentru a hrăni bebeluşul aproape mort de foame. Cu toate astea, încet-încet el se transformă într-un părinte. Finalul (melo)dramatic de care vorbeam mai sus va întări această perspectivă, insistând asupra disperării pe care i-o induce perspectiva de a-l pierde.