Magda Mihăilescu: „Când eu eram studentă, Truffaut cucerea Cannes-ul“
0
Criticul de film Magda Mihăilescu povesteşte geneza cărţii ei, „François Truffaut, bărbatul care iubea filmele“ - portretul unui artist care a înnoit radical limbajul cinematografic. „Este cea mai bună carte de cinema scrisă vreodată în limba română“, spune o autoritate în materie, Alex. Leo Şerban. Într-adevăr, dacă o citeşti, realizezi că nu sunt simple cuvinte de complezenţă.
Orice iubitor de frumos are un model, un reper artistic la care se raportează iarăşi şi iarăşi, „o mare iubire“, cum i se spune adesea. „Marea iubire“ a dvs. a fost cineastul căruia i-aţi închinat o carte şi care aparţine strălucitei constelaţii numite Nouvelle Vague. În ce împrejurări s-a născut această pasiune de-o viaţă?
Acum să nu credeţi că sunt o monomaniacă. Nu am o singură iubire cinematografică. Sunt mulţi cei pe care i-am „înşelat“: Fellini, Wajda, Renoir, Bergman, Woody Allen, Hitchcock, Mihalkov, dar şi mai noi, Lars von Trier, Victor Erice... Ce-i drept, cu excepţia lui Wajda, din a cărui operă îmi extrăsesem, cândva, subiectul unei teze de doctorat („Drama opţiunii intelectuale“) ce mi-a fost respins (de atunci m-am lecuit), nu m-am gândit să consacru niciunuia o carte.
În general, mă încumet greu, gestul acesta mă sperie, mă gândesc la cărţile dragi mie, la ideea de carte şi mă retrag în cochilia mea. O cochilie aşezată în văzul lumii, căci, aşa cum bine ştiţi, mai toată viaţa am lucrat la un cotidian sau la un săptămânal. Cu Truffaut a fost, însă, altceva. Într-un fel, e „tema mea secretă“, cum spunea un critic literar. Sunt un critic venit din fervoarea cinefilică de la începutul anilor ’60, format în spiritul culturii franceze, când ne-am contaminat şi noi, la o anumită distanţă, de moştenirea lăsată de foştii critici de la „Cahiers du Cinéma“, liderii Noului Val.
Cinefilia noastră era fatalmente dezordonată, vedeam ce apuca să intre în Arhivă. Cu Truffaut am fost norocoasă, am văzut primele filme cronologic. „Jules şi Jim“ m-a pus pe gânduri, era cu totul altceva decât „Cele patru sute de lovituri“, dar amândouă mi-au creat imaginea unui cineast melancolic, muzical şi superior enigmatic, nu încifrat. Interesul mi-a fost stârnit şi de statura sa de fost critic agresiv, demolator, care a lăsat, însă, violenţa la poarta platourilor când a trecut la regie.
Incasabilele „ouă de fildeş“
Truffaut aseamănă filmele „acelor ouă de fildeş pe care le poţi vedea, atinge, dar nu poţi să le spargi“. Dvs. aţi avut, totuşi, cutezanţa de a încerca „spargerea“ splendidelor ouă de fildeş reprezentate de filmele truffautiene.
Este o formulă oarecum paradoxală din partea unui autor obsedat de raporturile cu publicul, neliniştit la gândul că filmele sale ar putea fi neînţelese, neacceptate. A fost mai degrabă o replică mânioasă dată acelor critici francezi care, la începutul lui ’70, se convertiseră brusc (din fericire, pentru scurtă durată) la marxism, maoism şi nu mai jurau decât pe „dialogul cu masele“. Noi i-am cunoscut pe pielea noastră presiunea.
Pentru ei a fost un moft, o modă. Cutezanţa mea nu a fost alta decât a zecilor şi zecilor de critici, analişti, universitari din toată lumea care au vrut să restituie imaginea unui creator departe de a fi fost clasicul senin, graţios, cum l-a dorit literatura canonică.
Aţi avut acces la fabuloasa arhivă a lui Truffaut, v-aţi îmbibat de atmosfera în care a trăit şi a lucrat. Şi, totuşi, nu l-aţi cunoscut personal, nici nu aveaţi cum.
Teoretic, aveam cum. Aparţinem aceleiaşi generaţii, ne desparte mai puţin de un deceniu, dar timpuria faimă a lui Truffaut aşeza o mare distanţă între el şi noi. Când eu eram studentă, el cucerea Cannes-ul. Avatarurile vieţii mele profesionale m-au împiedicat să-l întâlnesc.
Nu am avut acest noroc. Soarta m-a răsplătit mai târziu, când am început să călătoresc mai mult şi când am ajuns în preajma familiei lui, inclusiv a celei spirituale. Aşa se face că am putut cerceta în arhivele „Les Films du Carrosse“, societatea lui de producţie. Totul se datorează, în primul rând, fostei lui soţii, Madeleine Morgenstern, care a ţinut să nu transforme locul unde a trăit şi a muncit Truffaut într-un sanctuar.
Împreună cu Monique Holveck, colaboratoarea sa cea mai apropiată, fostă asistentă a lui Truffaut (şi astăzi nu-i spune decât „domnul Truffaut“), i-a ajutat pe toţi cei dornici să cerceteze secretele unei opere. Prietenia cu care mă onorează cele două doamne este una dintre marile bucurii ale vieţii mele din ultimii ani. Şi, dacă mai aveaţi nevoie de o dovadă cum că lumea este mică, am să vă spun că mama soţiei lui Truffaut era născută la Oradea.
Pentru că aţi adus vorba. Fără a avea pretenţii de a face o analiză freudiană, a exercitat condiţia lui de copil ilegitim o influenţă asupra carierei sale?
Fără doar şi poate. Ideea absenţei tatălui bântuie în cinematograful său. Amintiţi-vă întrebarea „Where is the father?” din „Cele patru sute de lovituri“ sau de finalul lui „Fahrenheit“, „Vreau să fiu sincer. Nu-mi iubesc tatăl, ba chiar cred că-l urăsc...“
A descoperit devreme, în adolescenţă, că arhitectul Roland Truffaut era tatăl său adoptiv. A târât acest secret toată viaţa, cu preţul unei adevărate „nevroze a originii“, lăsând „cu limbă de moarte“, cum se spune, ca adevărul să fie făcut public numai după dispariţia părinţilor săi.
Un profesionist precoce
Debutul său în presa cinematografică, la numai 16 ani, apoi în filmul de lungmetraj, la 27 de ani a fost fulminant.
A început să scrie, adolescent fiind, în presa aşa-numită de cineclub, pentru ca articolele din „Cahiers du Cinéma“ să atragă atenţia asupra lui, iar incendiarul „O anumită tendinţă a cinematografului francez“ să-l consacre definitv, la numai 22 de ani.
Pentru inamici, devenise „groparul cinematografului francez“, pentru istorie a rămas fondator al unei mişcări înnoitoare care şi-a spus cuvântul la Cannes, în 1959, când fostul demolator, căruia cu numai un an înainte i se refuzase acreditarea la festival, triumfa cu „Cele patru sute de lovituri“.
Antoine Doinel, acest alter ego – mai mult sau mai puţin – al cineastului, este urmărit în filme succesive, în interpretarea aceluiaşi remarcabil Jean-Pierre Léaud, pe parcursul a nu mai puţin de 20 de ani, actorul îmbătrânind sub ochii noştri.
Este o experienţă puţin obişnuită, emoţionantă, dar şi oarecum melancolică. Am nostalgia puştiului chiulangiu şi mincinos, mai ales astăzi, când Jean-Pierre este un respectabil domn de 65 de ani. Când l-am cunoscut, avea spaima că s-ar putea „să trăiască mai mult decât François“.
„Jules şi Jim“ este, desigur, capodopera lui Truffaut. „Noaptea americană“, „Ultimul metrou“, „Povestea Adelei H.“, „Bărbatul care iubea femeile“, „Camera verde“, „Femeia de alături“ sunt alte filme de neuitat. Există, totuşi, şi denivelări în filmografia sa?
Bineînţeles, „O fată frumoasă ca mine“, „Dragoste în fugă“, „Sirena de pe Mississippi“. Poate şi altele, în opinia unor comentatori. El a fost primul care şi-a dat seama. Important mi se pare însă că şi aceste filme tot truffautiene rămân.
Ecuaţia Hitchcok-Truffaut
Aşa-numitul „film noir“ ocupă un loc aparte în cinemaul lui Truffaut. Interviul-fluviu cu maestrul său recunoscut, Hitchcock, a devenit de mult clasic.
Apărută, la început (1966) cu titlul „Le Cinéma selon Hitchcok“, cartea va deveni în cele din urmă „Hitchcock-Truffaut“, semn al recunoaşterii meritelor cineastului francez. Este considerată, până astăzi, Biblia cinematografului. Toate sondajele întreprinse cu prilejul diferitelor expoziţii sau târguri o decretează cea mai bună carte de cinema a tuturor timpurilor.
Iată o chestiune pe care aţi ocolit-o cu eleganţă în cartea dvs. Se spune că a fi inspirat de muze este un dat indispensabil al oricărui adevărat artist. S-a sustras sau nu Truffaut acestei cerinţe?
Nicidecum. Nu mi-am propus să ocolesc strategic chestiunea, nu am ţintit o biografie a autorului. Nu am nici instrumentele, nici apetenţa genului. Mi s-a părut că într-o astfel de carte nu are rost să insist. Am amintit, numai, că Truffaut a fost îndrăgostit de multe dintre actriţele sale - nu e niciun secret - de Claude Jade, de Catherine Deneuve, de Fanny Ardant, mama ultimului său copil.
Biografii autorizaţi de familie au scris pe larg despre asta. Fără să-i fi fost vreodată muză (dacă nu cumva a fost, dar în secret), femeia vieţii sale rămâne Madeleine Morgenstern, chiar dacă au divorţat, „femeia ideală“, cum îi scria confidentei sale Helen Scott. Ce pot să vă spun mai mult decât că s-a stins având-o la căpătâi pe Madeleine?
Cartea dvs. poartă o dedicaţie, „Soţului meu, Henri Dona“. Generaţiile mai noi nu ştiu, poate, cine a fost destinatarul, o remarcabilă personalitate intelectuală.
Văd că m-aţi adus pe un tărâm sentimental, unde mă mişc cu stângăcie. Cum să vă spun eu, dragă domnule Căplescu... Am fost una dintre acele fete care se îndrăgosteau de profesorii lor, nu de actori, adică am alimentat procentul de vreo 20 la sută din tinere, conform unor calcule ale lui André Maurois. Dumnezeu ştie de unde a scos nostimada asta. Am fost studenta lui Henri la prima Facultate de Ziaristică din ţară, ultima serie.
M-a luat la revista „Flacăra“, unde mi-a încredinţat paginile de cinema, am împărţit o căsnicie de aproape 30 de ani. Fără el, fără familie, nu ştiu cum aş fi trecut peste scoaterea mea din presă, în 1982.
A fost unul dintre marii cinefili ai generaţiei sale, pasiunea fiind dublată şi de formaţia sa universitară. Devenirea mea profesională îi datorează totul. A fost cel dintâi care m-a încurajat şi m-a ajutat să scriu această carte pe care, din păcate, nu a apucat să o cunoască decât într-o primă formă.
Cannes, toujours Cannes
Trecând la un alt subiect – e aproape imposibil să ne gândim la Festivalul de la Cannes fără prezenţa dvs. Aţi cunoscut direct, de-a lungul anilor, realizatori, scenarişti şi directori de imagine faimoşi, megastaruri strălucitoare. O experienţă fascinantă, despre care, fără doar şi poate, aveţi multe de spus.
Am impresia că o luaţi pe ocolite. Ei bine, mă bate gândul unei cărţi despre Cannes, dacă acolo vreţi să ajungeţi.
Din mimetism sau din lipsă de altceva mai bun, se vorbeşte de Noul Val al cinematografiei româneşti, prin analogie cu Nouvelle Vague. Dincolo de terminologie, ce părere aveţi de succesele din ultimii ani ale tinerilor noştri cineaşti? Este un fenomen durabil sau o „modă“ trecătoare lansată la Cannes?
Prefer sintagma Noul cinema românesc, pentru că este destinată unei vieţi mai lungi, acoperă mai bine realitatea. Multele premii dobândite la Cannes pot induce ideea, falsă, a unei mode. Festivalul de pe Croazetă este o vitrină atât de strălucitoare încât poate orbi.
Noi, cei de acasă, care ştim ce vine din urmă, avem toate datele (filmele studenţilor, circulaţia pe la alte festivaluri) pentru a ne plasa într-un orizont senin.
Mai mult decât un realizator de geniu
foto: Gamma
Promotor de frunte al mişcării Nouvelle Vague, nu s-a mulţumit să se afle la pupitrul regizoral al atâtor filme de neuitat, personalitatea sa multiplă spărgând toate tiparele obişnuite.
A fost, la o vârstă fragedă, critic de cinema, ilustrându-se apoi ca teoretician care a pus bazele conceptului „filmului de autor” într-un articol care a inspirat generaţii de cineaşti europeni.
A fost, de asemenea, scenarist sau coscenarist al propriilor filme, dar şi al filmelor altora. A putut fi urmărit ca interpret al peliculelor realizate de el însuşi („Copilul sălbatic”, „Noaptea americană”, „Camera verde”) sau de alţii („Întâlniri de gradul trei”, în regia lui Steven Spielberg). În fine, a fost de multe ori vocea din off şi a lăsat în urma sa o cantitate enormă de note, însemnări, explicaţii ale filmelor la care lucra, planuri curente sau de viitor, o fabuloasă arhivă, izvor nesecat pentru cercetătorii şi istoricii celei de-a şaptea arte, sursă de învăţăminte pentru cine-aşti de toate vârstele.
Cunoscută în ţară şi peste hotare
Absolventă a Facultăţii de Filosofie, Secţia Ziaristică, Universitatea din Bucureşti, Magda Mihăilescu este critic de film, membră a Uniunii Cineaştilor din România (UCIN) şi a FIPRESCI (Fédération Internationale de la Presse Cinématographique).
A făcut critică cinematografică începând din 1964 până în 1982, ca titulară a cronicii de film a revistei „Flacăra“ şi a ziarului „Informaţia Bucureştiului“. Între 1982-1990 a fost înlăturată din presă. Între 1991 şi 2005 a deţinut rubrica de cinema a ziarului „Adevărul“ şi pagina de cinema a revistei „Adevărul literar şi artistic“. Între 2005 şi 2008 a semnat cronica de film a cotidianului „Gândul“.
A debutat editorial cu monografia „Sophia Loren“ (1969), urmată de studii de istoria cinematografului şi eseuri în volume colective. Coautoare, alături de alţi patru critici străini, a cărţii „Guardare in faccia il male, Lucian Pintilie tra cinema e teatro“ (Italia, 2004). În 2006, i-a apărut volumul „Aceste Gioconde fără surâs – Convorbiri cu Malvina Urşianu“.
Membră în numeroase jurii ale unor festivaluri de film din ţară şi din străinătate. A susţinut comunicări la seminarii internaţionale de specialitate.
Laureată a mai multor premii de specialitate în ţară şi a Premiului Clubului Presei Franceze, în cadrul Festivalului Internaţional de la Clermont-Ferrand (2004).
Are numeroase relaţii cu personalităţi de prim-rang ale cinematografiei internaţionale. Cuvântul înainte la volumul „François Truffaut, bărbatul care iubea filmele“ este scris, de altfel, de una dintre aceste personalităţi, Serge Toubiana, director al vestitei Cinemateci Franceze.
Se încarcă comentariile...
