Tristetea inaripata din colivia singuratatii

Portughezii sunt niste specimene mai bizare: nu au dansuri, precum spaniolii (cu al lor flamenco) sau argentinienii (care recurg la tango), pentru a le traduce strainilor graiul emotiilor. Ei doar

Portughezii sunt niste specimene mai bizare: nu au dansuri, precum spaniolii (cu al lor flamenco) sau argentinienii (care recurg la tango), pentru a le traduce strainilor graiul emotiilor. Ei doar canta, iar fado-ul, auster si intunecat, e singura cale de a le lamuri celorlalte natii ce se petrece cu sufletul lor. Si, pentru ca in muzica asta incap toate nelinistile, dorurile si renuntarile, fiecarei melodii i se adauga oricate poeme, pentru a face pasiunea sa vorbeasca. Fado-ul nu e muzica ori arta, ci blestem. Acel "fatum" latinesc care i-a dat numele, "destinul", defineste cel mai bine relatia cu cel care o canta. Nu alegi sa urmezi aceasta cale, iti e data si n-ai nici o sansa de a te impotrivi. Numai ca, in astfel de cazuri, fatalitatea lucreaza cu nuante, e rafinata si subtila, iar rezultatul - tulburator. Sambata seara, la Brasov, s-a petrecut un lucru ciudat: o femeie a umplut scena fara a se clinti din fata unui microfon. Cu capul inaltat si ochii inchisi, nu cauta privirile celor din sala. Ai senzatia ca vrea sa fie singura, pentru a-si domoli melancolia. Iubeste, e tradata, paraseste si merge mai departe, zambeste printre lacrimi, iarta: se zvarcoleste de durere, desi nu se misca un centimetru, si te face si pe tine sa te cutremuri. Glasul spinteca inima tradatoare, care s-a lasat invinsa. "Zeul fado-ului salasluieste inauntrul meu". Asa se explica furtuna de pe scena, valtoarea care a spulberat pana si ultimul fir de nepasare. Mai mult decat a concert, seamana a ritual de exorcizare: demonii disperarii sunt alungati prin cantec. Femeia asta e deopotriva suflet posedat si preoteasa, n-are nevoie de altcineva pentru a incheia socotelile cu Diavolul. Isi poarta tristetea sublimata ca pe o camasa a lui Nesus. O sfasie, nota cu nota, iar ceea ce imprastie in jur nu sunt fasii din propria piele, ci benzi de lumina. Asta-seara va ajunge la Sala Palatului. Brasovul l-a impodobit deja. In preajma ei, sentimentele au izbucnit ca niste pasari tinute prea mult intr-o colivie a singuratatii.