Transferul de autoritate

„Noi muncim, noi nu gândim” e o lozincă populară, mai ales când procesul democratic nu-i favorizează pe cei care gândesc, ci pe cei care farmecă

În SUA, obamomania, dar şi obamodetestarea nu s-au stins odată cu aflarea rezultatului de la alegerile prezidenţiale: visul celui de-al 44-lea preşedinte de a găsi soluţiile pentru problemele cu care se confruntă majoritatea americanilor, indiferent de afiliere ideologică sau de condiţia socială, nu se va realiza prea curând. Unul dintre cei mai activi editorialişti de la The York Times, Nicholas D. Kristof, laudă calităţile intelectuale ale lui Obama, „persoană interesată de idei şi neintimidată de complexitate”. Calităţile intelectuale ale preşedintelui ales nu-l orbesc pe Kristof: el avertizează că intelectualii nu trebuie confundaţi cu pedanţii, aduce aminte că George Washington a fost cel mai bun şi cel mai puţin învăţat dintre primii preşedinţi; Bill Clinton a făcut tot posibilul să nu se prezinte ca un absolvent al celor mai bune universităţi americane şi a delectat publicul cu anecdote despre mitocanii din Arkansas.

Calitatea intelectuală a lecturilor nu e o garanţie împotriva deciziilor greşite, uneori criminale. Candidaţii şi preşedinţii americani se adresează unui public care crede, în majoritatea sa (conform sondajelor), în farfurii zburătoare şi că soarele se învârte în jurul pământului. Majoritatea alege, dar nu conduce.

Oricât de primitiv ar fi sau ar vrea să pară un preşedinte, deciziile sale sunt întotdeauna fundamentate de calitatea intelectuală şi morală a consilierilor şi a persoanelor din posturile-cheie ale organismelor alese sau numite. Nu precaritatea intelectuală i se poate reproşa cercului neo-conservator din spatele deciziilor lui Bush jr, ci viziunea maniheistă, tentaţia de a nesocoti realitatea de dragul propriilor idei şi mai ales absenţa flexibilităţii, încăpăţânarea de a duce până la capăt toate soluţiile greşite. Nici Condoleezza Rice, nici Donald Rumsfeld, nici Dick Cheney nu sunt oameni adunaţi de pe stradă.

Într-un răspuns lui Kristof, prea mânios pentru a fi în întregime adevărat, Thomas Sowell (remarcabil intelectual de culoare, Senior Fellow la Hoover Institution de la Universitatea Harvard) se întreabă, după ce evocă  atitudinea intelectualilor faţă de nazism şi comunism: „Cum au reuşit intelectualii să judece atât de greşit, atât de des? Pentru că au cunoştinţe într-un domeniu sau chiar sunt experţi într-unul din sectoarele care compun vastul spectru al cunoaşterii umane, ei se consideră ghizi înţelepţi ai maselor şi ai conducătorilor naţiunii. Ignoranţa doctorilor în filozofie e, totuşi, ignoranţă, iar gândirea de grup a celor cu un coeficient de inteligenţă înalt e gândire de grup, antiteza gândirii adevărate”. Transferul de autoritate dintr-un domeniu în altul minează prestigiul unor intelectuali până la anulare. De îndată ce încep să graviteze în jurul puterii, se produce o mutaţie, judecăţile lor nu mai pot fi contrazise, ei ştiu şi nu se mai îndoiesc de nimic. Devin nişte proşti ca toţi proştii, cei fără studii şi fără un vocabular adecvat ideilor.

„Noi muncim, noi nu gândim” e o lozincă populară, mai ales când procesul democratic nu-i favorizează pe cei care gândesc, ci pe cei care farmecă.  Unii purtători ai etichetei „intelectual”, în apropierea puterii, încep să muncească fără să mai gândească.