Trafic cu vize de intrare în Ţara Minunilor

Aş putea foarte uşor să mă îmbogăţesc, dacă aş vrea. Mi-aş deschide un cabinet de luptă împotriva bătrâneţii, unde aş aplica pacienţilor anumite lecturi pe creier, la fel cum se

Aş putea foarte uşor să mă îmbogăţesc, dacă aş vrea. Mi-aş deschide un cabinet de luptă împotriva bătrâneţii, unde aş aplica pacienţilor anumite lecturi pe creier, la fel cum se aplică măştile cosmetice pe faţă şi pe corp. Una din măştile cosmetice aplicabile pe scoarţa cerebrală este "Huckleberry Finn", de Mark Twain; alta e "Micul Prinţ", de Saint-Éxupery; iar o a treia ar fi "Alice în Ţara Minunilor", semnată de Lewis Carroll, pseudonimul lui Charles Dodgson, profesor de matematică la Oxford. Încă de la primele pagini ale tratamentului meu minune, cititorul poate remarca în oglindă cum firele sale de păr alb se altoiesc cu negru, iar ridurile feţei se umplu din nou cu substanţă, ca şi cum n-ar fi existat vreodată.

M-am delectat cu Alice, tradusă de Eugen Marian pentru editura "Regis", fără ca pe vreuna din cele 160 de pagini să fie specificat anul apariţiei. Dacă această carte a avut corector, cu siguranţă că el era chinez, judecând după multitudinea cuvintelor stâlcite pe care le-am auzit gemând din greu, de mi se rupea inima.

Alice n-ar face niciodată cunoştinţă cu realităţile din Ţara Minunilor dacă, în timp ce moţăie pe-o bancă, alături de sora mai mare, n-ar lua urma unui Iepure Alb înţolit ca un dandy, cu vestă, ceas şi perciuni la ultimul răcnet al modei. Iepurele dispare într-o vizuină cât o gură minusculă de mină, iar Alice, urmărindu-l îndeaproape, are surpriza de-a cădea într-un puţ de-o adâncime interminabilă.

Cade încetişor, cât mai departe de scoarţa pământului, unde lucrurile se petrec atât de stereotip. Când în sfârşit aterizează, la mii de ani lumină de lumea obişnuită, doar un banner lipseşte, pe care să stea scris: "Welcome in Wonderland, Alice! Bine ai venit în Ţara Minunilor! La noi, totul este posibil!"

O mai veche năzuinţă proprie copilăriei i se împlineşte Alicei în Ţara Minunilor: aceea de a se mări şi a se micşora după pofta inimii, strângându-se şi desfăcându-se "ca un telescop". De mult îşi dorea să se scurteze şi să se lungească în voie, fiindcă uneori e avantajos să fii mică; pe când alteori, pentru a domina anumite situaţii delicate, trebuie să capeţi dimensiuni impresionabile.

Dar creşterea şi descreşterea parametrilor corporali ai fetiţei se produc revoltător de alandala, în funcţie de cum gustă dintr-o sticluţă pe care scrie "bea-mă" sau dintr-un cozonac a cărui etichetă îndeamnă "mănâncă-mă". Alice e derutată: păi, ce treabă e asta? Când bea, se micşorează până ajunge de două palme; când mănâncă, lungimea-i erupe, până ajunge să măsoare trei metri.

Şi-atunci, ea cum să se mai autoregleze? Se simte de parcă ar fi un balon, pe care cineva ba îl umple cu aer, ba îl goleşte. E-atâta de tristă, încât se pune pe plâns, şi cum dimensiunile i-au explodat, plânsul provoacă o inundaţie care se adună într-un eleşteu de lacrimi. Şi-aproape instantaneu se produce şi reversul: fiindcă îşi face vânt cu un evantai, Alice prinde a se face mică, tot mai mică, astfel că, pentru a-şi salva viaţa, e nevoită să taie înotând apa propriului său eleşteu lacrimal.

Senzaţia e însiropată, iar Alice o gustă din plin, făcând pluta pe spate şi bălăcindu-se fericită; dar lacrimile fiind bogate în săruri, lacul atrage îndată "o raţă, o ciocănitoare, un pui de vultur şi alte făpturi ciudate." Alice se hotărăşte să plece de acolo înainte să sosească primii turişti împreună cu familiile lor, care vor pregăti mici la grătar şi vor da muzica din casetofoane la maxim.

Până la urmă, Alice are norocul de a întâlni o persoană înţeleaptă, care o învaţă cum să-şi regleze dimensiunile după cum îi dictează cheful. Persoana destupată la minte e "o Omidă albastră", care leneveşte ca-ntr-un hamac pe pălăria unei ciuperci, "fumând dintr-o narghilea lungă"; o omidă care obţine stări de graţie luându-şi drogul pe gură şi expirându-l pe nas.

În Ţara Minunilor, Omida e-un baron local: niciun fir de iarbă nu se înverzeşte fără a-i cere aprobarea. Omida îi arată Alicei ciuperca pe care stă tolănită şi-o luminează: "O parte a ciupercii o să te facă să creşti, iar cealaltă o să te micşoreze."

Fetiţa se abţine cu greu să pupe Omida în bot. Rupe câte o bucată din părţile opuse ale ciupercii, şi s-ar zice că secretul creşterii şi descreşterii personale stă acum în buzunarele ei. Cele două fragmente de ciupercă acţionează de-acum încolo ca o telecomandă gustativă; dar când se exagerează, efectele pot fi neplăcute. Astfel, când Alice ronţăie prea mult dintr-o parte a ciupercii, gâtul i se lungeşte până sperie de moarte un porumbel, care-l confundă cu un şarpe. Bietul porumbel, îngheaţă sângele în el, luând gâtul Alicei drept un boa constrictor!

Continuându-şi superba hălăduială, Alice are prilejul să cunoască şi alte făpturi şi lucruri senzaţionale pentru noi, dar normale pentru o șară a Minunilor, unde fenomenele se bucură de o dinamică extraterestră. O puternică impresie îi produce Ducesa, aflată cu un sugar plângăcios în braţe, pe care i-l pasează Alicei, să-l legene şi ea puţin, căci într-o zi o să fie mamă şi are nevoie de antrenament.

Sugarul n-a învăţat încă ce este astâmpărul, iar Alice, pentru a-l ţine sub control, îl înnoadă, "ţinând apoi strâns urechea dreaptă şi piciorul stâng, ca să nu se poată desface". Sub ochii din ce în ce mai miraţi ai fetiţei - deşi în Ţara Minunilor e anticonstituţional să te mire ceva - năsucul sugarului seamănă tot mai mult cu un râtuleţ, iar scâncetele alunecă şi ele pe panta unor evidente grohăituri. În câteva minute, Alice îşi dă seama că ţine în braţe un prunc de porc, aşa că "pune mica fiinţă jos şi se simte foarte uşurată când o vede cum o şterge liniştit spre pădure."

Mult mai simpatică este zâmbăreaţa pisică de Cheshire, care recunoaşte cu simplitate că în Ţara Minunilor "toţi suntem nebuni." Pisica nu are deloc stare, motiv pentru care tot apare şi dispare; dar, ca să n-o sperie pe Alice, acceptă să se facă nevăzută eşalonat, "începând cu vârful cozii şi sfârşind cu surâsul, care pluteşte puţin în aer, după ce restul pisicii e dispărut." Viza Ţării Minunilor de pe paşaportul Alicei are deja ceva vechime, astfel că ea nu vede în pieirea eşalonată a mâţei mai mult decât un simplu fapt divers: "Asta-i bună! Am văzut deseori pisică fără surâs, dar niciodată un surâs fără pisică!"

Deşi Ţara Minunilor arată toate semnele unei republici, la o bucată de vreme, ea ni se dezvăluie ca fiind o monarhie, ba chiar una absolută, dar absolută în mod plăcut. Alice are prilejul de a asista la o partidă regală de crichet, unde le cunoaşte personal pe Majestăţile Lor, cărora se pare că neastâmpărul sportiv le aleargă prin sângele lor albastru.

Meciul este captivant, rolul bilelor de joc fiind interpretat de câţiva arici destul de timizi; pe post de crose fiind întrebuinţate nişte păsări flamingo năsoase, pe care jucătorii le ţin de craci, lovind bilele cu pliscul lor proeminent. Partida are suspans, mai ales că aricii cu rol de mingi îşi menajează pielea ţepoasă şi-o şterg de regulă înainte de-a le fi altoită spinarea cu păsările-crose.

În fine, fiecare sportiv joacă în legea lui, singurul competitor nemulţumit de pe teren fiind Regina, care pare să aibă un tic verbal, cerând la tot pasul să fie tăiate capetele celor ce încalcă regulamentul de joc. Chiar şi pisicii de Cheshire cere să i se aplice această pedeapsă, dar cum acestei vietăţi şotioase i se vede doar capul, călăul şade încurcat, căci cum poţi decapita pe cineva căruia nu i se vede deloc trupul?

Deosebit de severă şi orgolioasă este Regina cu supuşii săi, deşi ar putea fi mai temperată, având în vedere că atât ea, cât şi Curtea ei nu formează altceva decât un pachet de cărţi de joc. Iar din această nouă perspectivă, autorul Lewis Carroll ar putea fi acuzat lejer de crima de lezmajestate şi închis ani buni la ocnă.

Aş fi vrut să nu mai plec vreodată din Ţara Minunilor. Mi-ar fi plăcut să-l tachinez la nesfârşit pe Şoarecele care vorbea doar franţuzeşte; m-ar fi tentat să mă orientez în timp doar după ceasul Pălărierului care arată doar ora cinci a după-amiezei, oră jertfită britanicului ceai, motiv pentru care Pălărierul are mereu asupra sa o ceaşcă plină şi-o tartină cu unt...

Mi-aş fi dorit să lăcrimez şi să cânt la unison cu Falsa Broască Ţestoasă - cea "din care se face supa falsă de broască ţestoasă" - animal deosebit de nostalgic după vremurile bune de altădată, când studia desenul la şcoală cu un bătrân ţipar; aş fi poftit să-mi prind unduirile în "Cadrilul ţiparilor" şi aş fi dorit să iau loc în sala de judecată, unde e pe rol procesul Valetului de Cupă, vinovat de fărădelegea de-a fi furat prăjiturile Reginei... Un proces de rutină, unde întâi se dă sentinţa şi-apoi se-ascultă verdictul.

Din păcate, pe când mă găseam în toiul plimbărilor mele fără ţintă prin Ţara Minunilor, poştaşul mi-a sunat brutal la uşă. Mi-a întins un plic cu gulerul scrobit şi mi-a cerut să semnez de primire. Am deschis plicul: Finanţele Publice mă somau să mă prezint urgent pentru a desluşi o inadvertenţă din fişa mea fiscală, altfel urma să suport consecinţele legale, care puteau merge până la...

Am oftat din cel mai adânc puţ al rărunchilor. Vraja cărţii dusă era. Viza mea de călătorie în Ţara Minunilor expirase.