Trafic de influenţă

Multe dintre personajele pieselor şi momentelor lui Caragiale îşi fac o profesie din traficul de influenţă. Dar nu numai Caragiale.

Parcă niciodată nu s-a făcut atâta caz de traficul de influenţă ca astăzi. Nici nu ştiu dacă el era incriminabil în trecut. M-am întrebat dacă nu cumva ţine de tradiţia noastră aşa-zis balcanică. Citindu-l de exemplu pe Caragiale, răspunsul pare afirmativ. Multe dintre personajele pieselor şi momentelor lui Caragiale îşi fac o profesie din traficul de influenţă. Dar nu numai Caragiale. Aceeaşi observaţie e valabilă şi pentru alte opere, cum ar fi, în secolul XX, Jocul ielelor, piesa lui Camil Petrescu. Până şi în micile romane pe jumătate autobiografice ale lui E. Lovinescu, traficul de influenţă al unui demnitar ca Lică Scumpu e la loc de (ne)cinste. Pretutindeni unde literatura are drept protagonişti politicieni ori afacerişti el se regăseşte. Chiar şi în romanele din perioada comunistă a lui Ivasiuc şi Buzura ori în comediile lui Baranga şi Mazilu. Veritabilă instituţie naţională, sub toate regimurile, traficul de influenţă.

Cunosc două cazuri în propria familie. Judecând în funcţie doar de ele, nu mi-aş fi putut face o idee clară, fiindcă se află în contradicţie. Când tatăl meu a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie, cu specialitatea pedagogie, după Primul Război, s-a vacantat o catedră la Institutul Teologic din Sibiu. Tata s-a adresat autorităţii şcolare, care nu i-a dat multă vreme niciun răspuns. Deşi tata trecuse examenul de capacitate şi avea drept de preempţiune, n-a obţinut până la urmă catedra. A intervenit însuşi mitropolitul. Avea o nepoată, aflată încă în facultate, căreia îi păstra cu grijă locul încă de pe când, se vede treaba, o născuse mama ei. Influenţa Preasfinţiei Sale la inspectorat era foarte mare. Tata aflase, dar nu mi-a spus, în ce consta schimbul, ca să zic aşa, de care beneficiau inspectorii refuzând să scoată catedra cu pricina la concurs. Astăzi asemenea lucruri sunt curente. Există totuşi o deosebire. Luându-şi inima în dinţi, tata i-a cerut o întrevedere mitropolitului, care l-a primit şi l-a informat cu o senină sinceritate că rezervă catedra pentru rubedenia lui. Sinceritatea denotă totdeauna un anume curaj, care în zilele noastre nu mai are căutare.

Al doilea caz e legat de bunicul meu matern. Absolvise Dreptul şi era subprefect de plasă la Balş, lângă Craiova. Asta era în 1908, cam cu două decenii înainte ca tata să fie refuzat de mitropolit. O cunoscuse pe bunica, aflată la Rm. Vâlcea, şi o ceruse de soţie. S-a adresat prefectului, care-i venea un fel de văr, ca să-l mute, indiferent pe ce post, în administraţie, în oraşul unde locuia logodnica lui. Prefectul de Dolj trebuia, cu alte cuvinte, să facă oarece trafic de influenţă pe lângă prefectul de Vâlcea. „Dragă Nicule, i-a spus mai marele peste judeţ, te-aş servi cu plăcere dacă nu mi-ai fi rudă“. Şi l-a concediat cordial. Ca să se însoare, bunicul a demisionat din funcţia de la stat şi a intrat în avocatură.

Veritabilă instituţie naţională, sub toate regimurile, traficul de influenţă. M-am întrebat dacă nu cumva ţine de tradiţia noastră aşa-zis balcanică.