Există viaţă dincolo de corporaţie

La 33 de ani, Monica Izvănariu a ales să pună punct unei cariere de economist într-o multinaţională. Acum trăieşte după propriile reguli. Şi-a schimbat brusc stilul de viaţă, dar e fericită. Nu mai are parte de stabilitate financiară, însă nu regretă. La fel ca ea au făcut mulţi tineri din întreaga lume.

Vara lui 2010. Monica Izvănariu are 33 de ani, un job stabil într-o multinaţională cu sediul în Timişoara, un salariu bun, un pudel negru şi o mare pasiune pentru muzică. Mulţi dintre colegii de birou sunt mai mereu nemulţumiţi, timpul liber aproape că-i lipseşte, iar de muzică, abia mai are vreme. Are în faţă, de dimineaţa până seara, mult mai multe cifre decât note muzicale. Sunt deja zece ani de când a început să lucreze ca economist, iar ultimii trei ani i-a petrecut în birourile departamentelor financiar-contabile ale unora dintre cele mai importante multinaţionale cu sediul în Timişoara.

La finalul programului de lucru, iese din casă mai mult „obligată" de câinele Milo, care cere să fie plimbat, „forţându-şi" stăpâna să se deconecteze. „Ajunsesem într-un moment de uzură maximă şi ­m-am întrebat dacă merită ­să-mi irosesc viaţa", îşi aminteşte Monica ziua în care a luat decizia de a pune punct activităţii sale de până atunci şi de a o lua de la capăt, de această dată făcând ceea ce-i place. „Ceea ce făceam nu mă reprezenta. Aveam, de mulţi ani, alte pasiuni", explică tânăra motivul pentru care, undeva la mijlocul lunii august, s-a dus la birou şi a anunţat că pleacă din companie.

Într-un spectacol cu trupa rock în care cântă

Alt stil de viaţă

Când au auzit că-şi dă demisia, colegii au întrebat-o pe loc: „Unde pleci? Când începi lucrul acolo?", povesteşte tânăra. „Nu înţelegeau că plec pentru un alt stil de viaţă", mai spune Monica. Familia şi prietenii i-au spus că e nebună şi au sfătuit-o să termine cu prostiile. „Mi-au spus că, ­dacă vreau un hobby, să mă apuc de yoga", îşi aminteşte, zâmbind, timişoreanca. Punea capăt unui drum fără a avea nişte obiective clare referitoare la etapa spre care păşea, dar având convingerea că merită să-şi trăiască viaţa aşa cum îşi doreşte, chiar dacă asta înseamnă să renunţe la o sursă de venit stabilă.

Punct şi de la capăt

Vara lui 2011. Monica Izvănariu are 34 de ani, îşi face singură programul de lucru şi petrece mult timp cu Milo, care între timp a împlinit doi ani. Colaborează cu mai multe organizaţii nonguvernamentale din Timişoara, cântă rock şi se declară fericită. „Sunt o mulţime de provocări din punct de vedere financiar, dar sunt mult mai multe satisfacţii", spune tânăra timişoreană.

Alături de tinerii de la Centrul „Pentru Voi“

Adaugă faptul că, din momentul în care a decis să-şi reorganizeze viaţa, totul a venit „de la sine". A dorit să se implice în activităţi de voluntariat, aşa că a început să predea engleză tinerilor cu dizabilităţi intelectuale, beneficiari ai Fundaţiei „Pentru Voi". A iubit dintotdeauna animalele, aşa că s-a alăturat Asociaţiei „Pet Hope", luând parte la activităţile derulate de membrii acesteia în vederea reducerii numărului de animale fără stăpân. A vrut să înveţe cum se realizează un machiaj profesionist, aşa că a urmat un curs de specialitate, iar acum pe cartea sa de vizită scrie „Monica Izvănariu. Make-up artist".

Fără regrete

Se simte împlinită atunci când cântă, aşa că, de două ori pe săptămână, se întâlneşte cu cinci prieteni şi repetă, într-o sală situată în zona vechii fabrici de pălării din Timişoara. A avut câteva recitaluri în cluburi din oraş şi vrea să înceapă să-şi dedice mai mult timp muzicii. A avut nevoie de un venit pentru a se putea întreţine, aşa că nu a renunţat definitiv la ceea ce a învăţat în cei zece ani de muncă în domeniul financiar, lucrând de acasă pentru diferite firme. Privind în urmă, la ceea ce i s-a întâmplat în ultimul an, Monica nu regretă nimic. „Aş fi pierdut dacă aş fi rămas. Nu mai puteam să persist în activitatea aceea doar de dragul stabilităţii financiare", spune tânăra.

Recunoaşte că anul ce a trecut nu a fost simplu din punct de vedere financiar, dar că, în schimbul sacrificiului pe care l-a făcut, a avut parte de satisfacţii incomparabile cu cele oferite de un salariu de economist, adică aproximativ 800 de euro lunar în Timişoara. „Văd o mulţime de oameni frustraţi la locul de muncă, dar care nu pot face mici compromisuri. Nu ar renunţa la un job bine plătit, care nu le oferă satisfacţii, în favoarea unuia mai prost plătit, dar care să-i mulţumească", spune Monica, adăugând că mentalitatea oamenilor trebuie să evolueze. Tânăra explică însă că povestea ei nu este o formulă de succes general valabilă, care funcţionează pentru toată lumea. „Sunt convinsă că sunt oameni din domeniu cărora chiar le place ceea ce fac. Am, de exemplu, o fostă colegă pasionată de contabilitate, care e mulţumită lucrând în acest domeniu. Sunt mulţi oameni care ar vrea să facă ceva şi îmi cer să le prezint o formulă de succes. Trebuie să caute ceea ce li se potriveşte", mai spune tânăra.

Câinii sunt una dintre pasiunile căreia Monica îi conferă mai mult timp Fotografii: Alina Sima

Pe drumul ales

„Sunt lucruri care ne deranjează, pe care vrem să le schimbăm. E simplu să te plângi, dar e important să poţi face ceva", adaugă Monica. Nu are planuri de viitor şi evită să-şi facă prea multe. Merge mai departe pe drumul ales, în compania unei melodii de jazz sau de rock, a câinelui care a ajutat-o să-şi schimbe viaţa şi a oamenilor cărora le repetă: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!".

"Ajunsesem într-un moment de uzură maximă şi m-am întrebat dacă merită să-mi irosesc viaţa.''

"Văd o mulţime de oameni frustraţi la locul de muncă, dar care nu pot face mici compromisuri.''
Monica Izvănariu economist

În fiecare joi, la Centrul „Pentru Voi"

Monica a renunţat la locul de muncă dintr-un mediu corporatist, dar asta nu înseamnă că programul ei este unul dezordonat. O zi de joi, spre exemplu, începe dimineaţa devreme, când Monica îl scoate pe Milo la plimbare, după care-şi verifică e-mailurile, apoi merge la Centrul „Pentrul Voi", unde le predă limba engleză tinerilor cu dizabilităţi intelectuale. La amiază are repetiţii, seara mai lucrează de acasă, apoi citeşte sau se documentează despre tehnici noi de machiaj. Îşi face singură programul, având libertatea să strecoare, printre activităţile de zi cu zi, întâlniri în cadrul Asociaţiei „Empower" sau acţiuni alături de cei de la „Pet Hope". „Voluntariatul nu trebuie să însemne ore foarte multe, nu înseamnă să fii martir. Există numeroase activităţi, la care e în permanenţă nevoie de voluntari", spune timişoreanca.

La ultima oră de limbă străină înainte de vacanţa de la „Pentru Voi", şapte beneficiari ai Fundaţiei au învăţat, de la Monica Izvănariu, cum să spună în engleză la principalele părţi ale corpului. Cei şapte „elevi" stau la o masă rotundă, iar în faţa lor, „teacher" Monica a adus două planşe: pe una sunt scrise o mulţime de cuvinte, pe cealaltă, sunt desenaţi ochi, mâini, urechi sau picioare. „This is my head", spune Monica, în timp ce îşi atinge capul, indicându-le elevilor săi despre ce e vorba în propoziţia rostită.

Ei repetă după ea, apoi o iau, cu toţii, de la capăt, cu fiecare parte a corpului, până ajung la picioare. Încep apoi un joc, în care „teacher" arată câte o parte a corpului, iar elevii trebuie să ghicească, pe rând, cum se spune în engleză la fiecare dintre ele. Se ajută unul pe altul, zâmbesc în permanenţă, unii cer mai mult timp să se gândească şi se bucură când răspunsul dat e cel corect. „Trebuie să ştim engleză. Dacă pleci în străinătate, trebuie să te descurci", argumentează Laurenţiu utilitatea cursului ţinut de Monica. „Teacher" îi ascultă cu răbdare, le dă indicii şi-i încurajează să spună, pe rând, „head, eyes, chin, neck, hand, fingers".

„Downshifting" sau cum să-ţi iei un an sabatic

Florian (39 de ani) şi Laura Câmpean (35 de ani) au plecat în Brazilia, în satul Piracanga, unde au făcut şi un copil

Sufocaţi de ritmul cotidian alert, din ce în ce mai ­mulţi angajaţi cu responsabilităţi majore îşi doresc „să se retragă" măcar o perioadă din activitate. Specialiştii numesc fenomenul „downshifting" şi spun că acesta este nou în România. „Anul sabatic" al angajaţilor poate apărea în cazul tuturor celor doborâţi de ritmul prea rapid al vieţii moderne, dar cel mai des se întâmplă acest lucru în cazul angajaţilor care au deţinut câţiva ani buni o funcţie de conducere, mai ales în companii multinaţionale.

Un caz celebru în acest sens este cel al lui Mihai ­Ghyka, cel care, în 2008, după 12 ani petrecuţi la conducerea companiei Interbrew, a decis să se retragă. Simţea nevoia ­să-şi încarce bateriile şi, în acelaşi timp, să se concentreze pe unele proiecte proprii şi să petreacă mai mult timp cu familia. „Nu mai voiam să strecor plăcerea de a citi sau de a face o călătorie printre îndeletnicirile zilnice de serviciu", spunea el la acea vreme.

Departe de civilizaţie

Timp de mai bine de-un an, s-a odihnit, a călătorit, a acordat timp familiei şi hobby-urilor, iar  în 2009 a ocolit „joburile mari": a luat parte la proiecte de consultanţă, a predat şi a fost bursier Eisenhower Fellowships. La începutul anului 2010, Mihai Ghyka s-a reîntors la cârma companiei. „Cred că o perioadă de revenire la familie şi la prieteni este o binefacere pentru orice executiv", afirma Ghyka.

În timp ce Ghyka a ales să se întoarcă în compania care după câţiva ani de muncă îl obosise, mulţi dintre cei care îşi iau liber de la viaţa agitată aleg să accepte apoi doar locuri de muncă mai puţin stresante, cu responsabilităţi mai mici. Alţii transformă stilul de viaţă lent într-o adevărată condiţie de a trăi. Laura (35 de ani) şi Florian Câmpean (39 de ani) sunt doi români care au dat munca, şefii, stresul şi creditul la bancă pe viaţa liniştită dintr-un sat eco aflat la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în sudul statului brazilian Bahia.

În 2009, cei doi ­şi-au vândut motocicleta, iar cu banii obţinuţi - 4.000 de euro - au plecat în Brazilia, în satul Piracanga, într-un loc cu mult soare, unde îşi doreau să ajungă amândoi. Timp de câteva luni, Laura şi Florin au ţinut un jurnal pentru „Adevărul", în care au povestit principalele schimbări care au apărut în viaţa lor, inclusiv apariţia băieţelului lor. Fenomenul de „downshifting", dezvoltat în Europa de Vest şi în general în statele occidentale, se referă la acele persoane care preferă să-şi petreacă mai puţin timp muncind şi mai mult făcând lucruri simple: plimbări, vacanţe la ţară, călătorii lungi, spune psihologul Aurora Liiceanu.

Principala piedică:lipsa banilor

Teoretic, majoritatea celor care aleg această cale nu sunt persoane carieriste şi sunt conştiente că trebuie să renunţe la orgolii şi la vise în ceea ce priveşte statutul profesional. În afară de relaxare, unii „downshifters" aleg să-şi petreacă timpul liber făcând voluntariat, donând bani sau bunuri către organizaţii caritabile sau practicând diverse forme de artă. „Downshiftingul s-a născut din refuzul societăţii occidentale de a deveni sclavul valorilor materiale şi de a-şi consuma toată existenţa alergând dupa ­bani, după o poziţie ierarhică", scrie Aurora Liiceanu într-o analiză pe această temă.

În România însă, mulţi dintre angajaţi ar vrea măcar câteva luni libere de la viaţa agitată. Puţini îşi permit însă acest lucru. „Principala barieră care îi opreşte este reprezentată de bani. Responsabilităţile zilnice şi lipsa unor bani economisiţi le dărâmă planurile", spun specialiştii în resurse umane. În cazul antreprenorilor, situaţia este şi mai delicată: aceştia nu-şi permit să închidă o afacere în care au investit timp şi bani.

"Downshiftingul s-a născut din refuzul societăţii occidentale de a deveni sclavul valorilor materiale şi de a-şi consuma toată existenţa alergând dupa bani, după o poziţie ierarhică.''
Aurora Liiceanu psiholog