The Departed (Plecaţii)

Cei plecaţi din România, "The Departed", cum ar veni, au devenit un fel de moaşte. Mai populari ca filmul premiat de curând la premiile Oscar. Sunt invitaţi să se întoarcă mai ceva ca

Cei plecaţi din România, "The Departed", cum ar veni, au devenit un fel de moaşte. Mai populari ca filmul premiat de curând la premiile Oscar. Sunt invitaţi să se întoarcă mai ceva ca rămăşiţele sfintei Paraschieva. Ţara ar avea, se zice, nevoie de ei. Viitorul nu se poate împlini în absenţa lor. Ei sunt calea, adevărul şi viaţa. O fi aşa, nu zic nu. Şi poate că mulţi s-ar şi întoarce.

Nu e uşor să îţi schimbi sistemul de operare personal. Adaptarea la Occident, mai ales cel protestant, poate fi traumatică. Problema e că, vorba lui Heraclit, nu poţi să te scalzi de două ori în apa aceluiaşi râu. România în care s-ar întoarce nu e România, în bună parte imaginară, din care au plecat. Mai mult, nu e încă România în care ar vrea să se întoarcă. Aceasta e încă departe de viaţa pe care până la urmă au acceptat-o ca normală în ţările de adopţiune.

Să luăm exemplul meu. Trăiesc de ani buni în America. M-am obişnuit ca anumite lucruri pur şi simplu să se întâmple. Nu concep ca orice fel de plată, mare sau mică, să îmi ceară mai mult de cinci minute. Impozitele sunt o favoare pe care o fac eu statului. Încasarea lor nu este un cadou pe care mi-l face statul mie.

Nu am niciun fel de răbdare cu cei care sunt gata să îmi irosească vremea cu detalii legale pe care nici ei nu le înţeleg prea bine. Cum ar fi cele necesare pentru a face şi semna o procură. Nu am niciun respect şi niciun fel de înţelegere faţă de tagma absolut inutilă a notarilor. M-am obişnuit ca notarul să fie un martor care atestă că eu sunt cel care am semnat un act. Orice cârciumar cunoscut de săteni ar trebui să fie bun de notar.

Am un masterat şi un doctorat de la două universităţi de vârf din lume (Tufts şi USC). Fac urticare când aud că un trib de intelectuali ce s-au tras unii pe alţii în sus îndrăzneşte să creadă că îmi poate confirma calificarea intelectuală. Eu cred că am tot dreptul de a judeca dreptul lor de a fi dumnezei intelectuali.

Nu accept ca aceleaşi persoane să apară pe toate ecranele tv, tot timpul. Mai ales aşa-zisele faruri ale naţiei. Pentru ei sunt rezervate cărţile şi revistele ştiinţifice. La televizor trebuie să apară numai starurile de telenovelă.

M-am obişnuit ca la restaurant chelnerii să îmi mulţumească la plată chiar dacă nu las un cent bacşiş (care e un fel de supliment benevol la plata, altfel mizeră, a acestei triste ocupaţii).

Aştept ca regula celor trei înjurături să se aplice oricărei gropi de pavaj. Gaura trebuie să dispară după cel mult trei săptămâni sau trei înjurături, indiferent de care termen se împlineşte primul.

Orice băcănie trebuie să aibă fructe proaspete, indiferent de anotimp. Pere în aprilie. Căpşuni în decembrie. Struguri în martie. Papaia în februarie. Portocale în august. Afine tot anul.

România nu poate să îşi primească fiii răspândiţi din Adelaide până în Saskatchewan până nu pavează drumurile de ţară. Şi până nu aduce apa curentă la sate. Presupuşii muritori de dorul patriei ar vrea să petreacă mai mult timp în satele de lângă Câmpulung Muscel, nu în blocurile de la Obor. Ghiciţi ce îi opreşte să cumpere bilet de avion? Veceurile cu vedere la lună.

Românii ce se vor întoarce (?) vor ca noul lor respect faţă de Dumnezeu şi religie să fie o opţiune personală, nu o metodă de autoglorificare a unei clici de profeţi autoaleşi. Ei nu vor o catedrală a mântuirii neamului. Ei vor o catedrală a iubirii aproapelui.

Cei care se vor întoarce, dacă vor veni, vor fi un grup de oameni mai normali şi mai exigenţi. Mai modeşti, dar mai conştienţi de drepturile lor. Care vor veni, dacă vor, şi vor sta, dacă se simt bine. Dacă nu, lumea e largă. O ştiu mai bine ca oricine altcineva.