Tăriceanu, repetent la istorie

primilor-miniştri i-a costat postul, mai devreme sau mai târziu. Călin Popescu Tăriceanu pare să nu fi învăţat nimic din experienţele nefericite ale foştilor premieri. Petre Roman a

primilor-miniştri i-a costat postul, mai devreme sau mai târziu. Călin Popescu Tăriceanu pare să nu fi învăţat nimic din experienţele nefericite ale foştilor premieri. Petre Roman a îndeplinit cel dintâi această funcţie, într-o perioadă marcată de entuziasmul postdecembrist şi de liberalizarea preţurilor. La începutul anilor "90, o bună parte din fesenişti îl percepea drept liderul tânăr şi pragmatic, care va înlătura pentru totdeauna tarele vechii orânduiri sociale. Divergenţele cu Ion Iliescu nu i-au asigurat însă o viaţă prea lungă la Palatul Victoria, "tehnocratul" Theodor Stolojan succedându-i la şefia Executivului. De altfel, viitorul lider al liberalilor şi al Alianţei D.A. şi-a câştigat la vremea respectivă mare parte din capitalul de imagine. Stolojan nu era considerat un lider politic, ci un meseriaş într-ale economiei, care se bucura de încrederea lui Ion Iliescu. El nu se lupta cu "neocomuniştii" sau cu "neolegionarii", ci "lucra pentru ţară". Plecarea intempestivă a lui Theodor Stolojan la Banca Mondială, precedată de o demisie originală - aşa cum se glumea atunci, prin "predarea guvernului în mâinile ziariştilor" - a pregătit terenul pentru mandatul de prim-ministru al lui Nicolae Văcăroiu. Tehnic şi împăciuitor, actualul preşedinte al Senatului a avut un trai tihnit ca premier, neieşind din cuvântul lui Ion Iliescu, fapt ce i-a asigurat şi susţinerea în cadrul PDSR.
Alegerile din 1996, care au marcat alternanţa la putere, i-au dat şansa proaspătului primar ţărănist al Capitalei, Victor Ciorbea, să se remarce ca şef al unui guvern de dreapta. În schimb, ghinionul lui Ciorbea s-a numit Traian Băsescu, pe atunci ministru al transporturilor, care a generat înlocuirea acestuia cu Radu Vasile, speculând şi nemulţumirea preşedintelui Constantinescu faţă de premierul în funcţie. În orice caz, nici Radu Vasile nu a făcut "casă bună" cu Emil Constantinescu, fostul şef al statului forţând prevederile constituţionale şi destituindu-l. Apariţia guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, la Palatul Victoria a semănat cu instalarea lui Stolojan, după conflictul Iliescu-Roman. Isărescu a câştigat capital electoral - insuficient însă pentru a ajunge preşedinte, după cum intenţiona -, dar CDR, în frunte cu PNţCD, nu s-a putut salva de la retrogradarea în eşalonul doi al politicii. A urmat "era Năstase", România având parte între 2001 şi 2004 de un prim-ministru mult mai vocal decât predecesorii săi şi foarte hotărât să schimbe, în favoarea sa, echilibrul de forţe din stat. Adrian Năstase, având în spate un PSD modelat după propriile-i nevoi de imagine, a ştiut să-şi creeze vizibilitate atât cât să nu-l determine pe Ion Iliescu să apeleze la "metoda Radu Vasile". Chiar şi aşa, Năstase a căzut în păcatul autosuficienţei, pierzând puncte electorale atât din cauza inevitabilei uzuri a guvernării, cât şi a iluziei că nu are un contracandidat de talia sa pentru Palatul Cotroceni. Fostul lider al PSD a încercat să fie şi premier, şi conducător absolut al partidului, considerând că Ion Iliescu nu-i mai poate fi de prea mare folos într-o bătălie electorală.
Deşi contextul este diferit, actualul prim-ministru, Călin Popescu Tăriceanu, repetă, pe alocuri, greşelile predecesorului său. Experienţa ultimilor 16 ani a demonstrat că premierii pot câştiga bătălii în plan politic, dar foarte greu "războiul". Menţinerea relaţiilor conflictuale cu Traian Băsescu - nu neapărat din vina şefului guvernului - şi eforturile lui Tăriceanu de a controla autoritar PNL i-ar putea lăsa pe Adrian Năstase şi Nicolae Văcăroiu, încă o perioadă de timp, în postura singurilor premieri care şi-au dus mandatul la bun sfârşit.