Ţăranul şi şofranul

Ce-ar fi dacă aţi intra într-o expoziţie şi aţi vedea expusă piesa de rezistenţă, un pisoar? Aţi fi sau n-aţi fi indignaţi? Bunul-simţ ne călăuzeşte zilnic prin lume, dar nu ne

Ce-ar fi dacă aţi intra într-o expoziţie şi aţi vedea expusă piesa de rezistenţă, un pisoar? Aţi fi sau n-aţi fi indignaţi?

Bunul-simţ ne călăuzeşte zilnic prin lume, dar nu ne scoate întotdeauna la liman. Ne ghidează fără greş când avem de-a face cu cocalari, piţipoance şi manelişti. Când dăm de băieţi şi fete de bani gata, care bambooiesc de dimineaţa până seara, bunul-simţ face lumină ca lampa lui Diogene.

Nici nu e nevoie de şcoli înalte, doar de un pic de şcoală a vieţii, combinată cu un vârf de inteligenţă, şi lumea ţi se înfăţişează exact aşa cum e şi nu cum vrea să pară. Însă nu în toate cazurile. Judecata ne joacă feste, bazată fiind pe experienţa cotidiană. Iluziile optice ne pot face să jurăm că linii, pătrate şi culori sunt identice sau diferite, drepte sau strâmbe, întunecate sau luminoase, în funcţie de context.

Bunul-simţ ne induce în eroare. De îndată ce eliminăm conştient elementele perturbatoare, adevărul ia altă înfăţişare. Simţurile noastre ne spun că Soarele se învârte în jurul Pământului. Dacă avem nasul înfundat, mâncarea îşi pierde gustul.

În lumea ştiinţelor exacte, experienţa sau simţurile nu prea ne sunt de folos. E imposibil să vizualizăm infinitul. Prin asta vreau să spun că nu orice domeniu e deschis intuiţiei noastre şi că, dacă nu pricepem bine un fenomen în care aparenţa şi tradiţia îşi dau mâna, cădem repede în ridicol.

Nu e suficient să fi citit multă matematică pentru a pricepe filozofia, nici filozofie mare pentru a aprecia muzica. Poţi fi scriitor de geniu şi, în acelaşi timp, un kitschos a-ntâia la pictură! În recentul scandal (artificial şi răuvoitor) al expoziţiei de artă stradală de la ICRNY, "Freedom for Lazy People", politicienii şi ziariştii şi-au dat mâna pentru a scoate untul din ICR.

Argumentele lor sunt, de cele mai multe ori, răcnete afirmative, de genul: "Aia nu e artă, ştiu eu mai bine, nu mă prosteşte nimeni, credeţi-mă pe cuvânt!" Ceea ce îi uneşte e aceeaşi suficienţă îngâmfată cu care se bagă unde nu le fierbe oala.

Un ziarist are un haz nebun când demontează stupiditatea cotidiană, dar, când îşi dă cu părerea despre artă şi filozofie, e aidoma personajelor sale. Nici capetele încoronate nu-s scutite de stupiditate atunci când decretează ce le trece prin tărtăcuţă. Furia lui Hitler împotriva decadentismului pentru o artă sănătoasă a produs o porcărie populară, egalată numai de realismul socialist.

Două doctrine criminale în numele artei. Oamenii "de specialitate" (afoni şi neinspiraţi) nu fac nici ei mai mulţi purici. Pe vremuri, dacă te lăuda Iorga, erai o nulitate. Topârceanu ricana în versuri: "Lăuda-te-ar Bogdan-Duică". Iar pe vremea mea, dacă revista "Săptămâna" te înjura, era de bine, aveai talent cu patalama…

Expoziţia cu pricina nu şi-a pus problema să-i placă lui nea Nicu Văcăroiu şi nici vreunui trust de presă. Peste mări şi ţări măsurile noastre nu funcţionează. Important era să atragem atenţia mediilor artistice americane asupra unui fenomen românesc.

Bun, rău, dacă rezultatul ar fi fost indiferenţa, atunci chiar că era blamabil. Important e ecoul obţinut, primul după cincizeci de ani, în care România a strălucit prin absenţă, chit că absenţa era înţolită în ii, iţari şi opinci. Am fost vizibili, măcar câteva secunde. Altfel, căluţul roz cu svastică nu-mi place. Dar, dacă au succes în America, bravo artiştilor, bravo ICR!

Părerea mea nu are importanţă, nici zvârcolirea esteţilor de serviciu. E foarte posibil să nu-mi placă un lucru valoros! Şi viceversa. Dar e incredibil cum s-au băşicat nişte indivizi care nu frecventează niciodată expoziţii, n-au citit o poezie din şcoală şi care, când aud de cultură, duc mâna la pistol! Deh, nu ştie ţăranul ce e şofranul!