Ţara lui Manele Împărat

Dacă nu ştiaţi, sunt, acum, pe net, peste optzeci de posturi de radio-manele. Dacă nu bănuiţi cine le ascultă, citiţi mai jos.

Oare ce ghinion o fi lovit România de-a fost să aibă, în ultimii ani, cei mai penibili miniştri ai învăţământului? De la madam Andronescu, bine-cunoscută prin mediile universitare sub porecla de Abramburica, trecând prin Hărdău, reprezentantul cadrelor superioare multilateral inculte şi (în fine!), dispărutul Adomniţei, soluţia de avarie transformată în avarie propriu-zisă, la şefia ministerului s-au perindat toate marile nenorociri româneşti contemporane. Bun, ne-bun, atât cât era, învăţământul românesc mai avea firava calitate de a produce, la finalul a doisprezece ani mohorâţi, câţiva băieţi şi câteva fete care puteau învârti limba-n gură şi cifrele pe hârtie. Nu mulţi, dar, oricum, mai mulţi decât prin alte părţi ale lumii, unde copiii se pregătesc, într-o devălmăşie oarbă, să devină forţă de muncă brută, surdă şi oarbă. Lipsa de viziune ori numai lipsa de idei au făcut să asistăm neputincioşi la prăbuşirea şcolii româneşti. Nu în sensul că au dispărut severitatea, disciplina de cazarmă şi obtuzitatea, ducă-se pe pustii, ci că, în locul lor, nu am pus nici performanţă, nici viitor. Clasele sunt un loc de trecut timpul între două “afaceri”, îmbârligături sau prezentări de modă. Absolvenţii care ies pe învechitele porţi ale şcolii sunt, în procent tot mai mare, incapabili să scrie şi să citească. Cei mai mulţi, seduşi de visul unei îmbogăţiri peste noapte, cele mai multe, topite să se agaţe de toarta unui milionar. Deşi batem recordul la diplome de licenţă. Dacă le-ar vedea, frumoase şi înrămate, Spiru Haret s-ar răsuci în mormânt. Nici nu mă miră că premianţii
nu-şi găsesc rostul într-o lume tot mai manelizată şi agramată.

Pot să vorbesc până mâine despre ce se întâmplă în şcoli: violenţă, droguri, mizerie, chiul şi furt. Nimic nou. Excepţiile n-ar veni decât să întărească regula. Rezultatul nu e numai penibil, e tragic pentru destinul naţional. Aş dori doar să adaug numai că, deşi nivelul de inteligenţă este egal distribuit la ţară şi la oraş, rata abandonului şcolar rural este inacceptabilă. Iar calitatea profesională a dascălilor – sub orice critică. Nu-i obligatoriu să încheiem cu toţii, heirup!, douăsprezece clase. Nici opt. Cartea nu e nici chin şi nici obligaţie. Cui îi ajung buchile abecedarului, să poată silabisi subtitrarea la filmele kung fu, să fie sănătos! Problema e că şcoala nu are de ce să-şi fixeze ca obiectiv nivelul cel mai de jos posibil, ci cel mai înalt. Cu orice preţ!

Înainte de a se instala în fotoliul de ministru, orice politician trebuie să-şi revadă lista de priorităţi şi de pârghii. Nu e listă de partid, e interes naţional. Învăţământ de performanţă, şcoală modernă. Simplu ca bună ziua.

Ar trebui pornit de la salarizare! Stimulăm numai performanţa, răsplătim numai efortul individual. Şi de ce să nu-i răsplătim şi pe cei care muncesc de mici, cu pasiune? Să punem lumina şi banii pe generaţia care vine, nu numai pe cea care s-a dus!

Singura iniţiativă bună a acestui an a fost dotarea liceenilor cu portabile. Evident, protestele au fost pe măsură. Dar, dacă aş fi pentru o zi ministru, aş înfiinţa, cu numai un milion de euro, o bursă pentru cei mai buni o mie de copii din România. O mie de copii ar deveni vedetele şcolilor lor. Punem pariu că lumea s-ar uita altfel la terfeloagele lor de manuale? Iar Manele Împărat ar lăsa-o mai moale!