Cella Neamţu : „Tapiseria este arta bogaţilor“

Cella Neamţu : „Tapiseria este arta bogaţilor“

Muzeul Judeţean din Buzău găzduieşte, până la 1 octombrie, expoziţia „Ferestre pentru Ierichon”, a cunoscutei artiste Cella Neamţu. Completată cu o serie de piese realizate de-a lungul anilor, selecţia de la Buzău oferă o imagine relevantă a evoluţiei artistei.

Adevărul: 1969-2009. Un arc peste timp, acoperind 40 de ani de creaţie. Ce simţiţi privindu-vă lucrările expuse aici?

Cella Neamţu: Acum 40 de ani aveam prima expoziţie personală, la Sala Kalinderu, alături de soţul meu, pictorul Costin Neamţu. De atunci există tapiseriile din colecţia Muzeului Judeţean din Buzău. Din ’69 până în 2009 a trecut ceva timp în care am lucrat, cu încăpăţânare, tapiserie.

E drept, am mai făcut şi altele pe lângă ea. Nu este uşor să practici un singur gen de artă, mai ales acesta, care este cumplit de greu de realizat. Anul acesta, începând de prin luna ianuarie,  muzeul din Buzău mi-a făcut curte în vederea unei expoziţii.

Aflaseră despre personala mea  de anul trecut, „Ferestre pentru Ierichon“. Nu ştiau exact ce înseamnă acest titlu. S-au edificat şi expoziţia s-a deschis în 14 august. Cu acest prilej am avut surpriza de a vedea că muzeul din Buzău are în colecţia permanentă piese de-ale mele din 1969. A fost impresionant pentru mine.

Ce diferenţe sunt între ceea ce aţi făcut acum 40 de ani şi ce faceţi acum?

Aş merge mai curând pe asemănare. Şi atunci, şi acum, am făcut tot tapiserie, tot în tehnica haute-lisse (pe gherghef vertical). E drept, în acest interval s-au născut multe tehnici, rezultat al căutărilor în domeniul textilelor. În „Colegele“, din 1969, am imitat, prin ţesere, efectul de broderie, inspirându-mă după o piesă de la Putna. Am ajuns, în prima lucrare după terminarea facultăţii, la această încercare de a echivala în tapiserie broderia medievală.

Am pornit de la compoziţia unei piese ce o prezenta pe Maica Domnului înconjurată de sfinţi, înlocuindu-i pe aceştia din urmă cu colegele de la fabrica de textile „Dacia“, unde am lucrat în calitate de creator de modele. I-am pus numele „Epitaf“. În anii ’70, a fost selectată pentru o expoziţie la Moscova. Am fost chemată la CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), cum se numea atunci Ministerul Culturii, şi mi s-a cerut să-i schimb numele.

Am intitulat-o „Colegele“, pentru că, de fapt, asta şi era. Pe tron stătea şefa mea, iar noi, celelalte eram în picioare în jurul ei. Pusesem nimburi tuturor, iar lucrarea a stat multă vreme şi în biroul de la „Dacia“, şi la mine în atelier, până când colecţionarul Bucur Chiriac şi-a donat colecţia locului natal, Buzăul. Uşor-uşor, am ajuns la concluzia că trebuie să văd exact cum brodau domniţele cu trei-patru sute de ani în urmă.

Am început să pun fir de lână în ac şi de la firul de argint şi aur medieval am ajuns la un fir foarte gros, aproape cât degetul, format din multe alte fire colorate. Am început să-mi construiesc zidurile cu acul şi cu aţa, realizând acele secţiuni transversale de la cer spe pământ, pe care am pus ferestrele. Am început deci să experimentez şi mi-a ieşit o „invenţie sub soare“. În 1987, când am expus la Bienala de la Lausanne „Ferestre pentru fiul meu“, realizate cu broderie şi în tehnica haute-lisse, mi-am dat seama de noutatea pe care o prezentau lucrările mele în materie de textură textilă.

 „Vai de săracul om care nu se joacă“

De câte ori aţi participat la această bienală?

Drumul de la ghemele de lână colorată la Salonul Artiştilor Francezi ; Fotografii din Arhiva Personală a Artistei

La Lausanne se cerea urmărirea filiaţiei între diferitele epoci. Românii intrau foarte greu la această bienală: cam unul la 10 ani. Fusesem admisă şi în 1983, dar am expus doar macheta pentru „Căruţa cu zestre“. Intenţionam să prezint mai multe tapiserii într-o căruţă din colecţia Stăneşti-Floreşti de la Potlogi.

Ministrul Culturii, care atunci era Suzana Gâdea, nu mi-a permis însă să trimit căruţa. În ’87 am expus patru piese. Lausanne era o manifestare-mamut, cu aproximativ 2.000 de înscrieri din toată lumea, dintre care intrau în expoziţie 42. Îmi spuneam mereu: „Să fiu ultima! A 42-a!“. Tehnica haute-lisse este aceeaşi de la Penelopa încoace. Marile diferenţe sunt date de structura textilă.

Modalitatea mea de a obţine cu acul acest efect de broderie mi-am dat seama că este unicat. Am realizat care dintre căutările mele m-au definit, tocmai din aceste participări la expoziţii în străinătate: concursuri bienale, trienale... Ele te pun în balanţă cu ceilalţi artişti din lume. Tapiserie nu înseamnă să faci un desen, să îl dai la ţesut şi să apară un covor cu scene biblice sau nebiblice, contemporane, socialiste sau nu.

Nu v-a tentat tapiseria tridimensională?

Ba da, dar în miniatură. În lume, miniatura a apărut prin anii ’80, în trei dimensiuni: cub cu latura de şapte centimetri, pe care n-am abordat-o; cu latura de 12 centimetri, pentru care se organizează Trienala de la Anger. Am fost pe la vreo trei ediţii. Fiecare ediţie este tematică.  Una dintre ele a avut ca temă „Apocalipsa din Anger”.

Expoziţia a fost într-o catedrală, unde se află lucrări din secolul al XV-lea cu acest subiect. Am făcut o ţesătură orizontală de 37 de centimetri şi înaltă de 12 centimetri: „Judecata de Apoi” de la Voroneţ. Bineînţeles, am pus în ea şi o fereastră cu lumină, specialitatea mea. Am trimis-o spiralată într-un cub cu latura de 12 centimetri şi intitulată „Pentru cei născuţi în zodia racului”.

A circulat prin Europa vreo trei ani. Există apoi miniatura cu latura de 20 de centimetri care se practică frecvent şi în România. Eu îi zic tapiserie de buzunar. Când fac aceste miniaturi, zic că mă joc. Le socotesc jocuri pentru oameni mari. Şi vai de săracul om care nu se joacă.

Cum reuşiţi să vă continuaţi creaţia în această perioadă de criză?

Cred că am noroc. În 2004, având o personală la Tel Aviv, arhimandritul de la Biserica Ortodoxă din Ierusalim mi-a vorbit despre construirea un lăcaş ortodox la Ierichon şi mi-a propus o colaborare. Acolo va fi un centru cultural românesc şi voia să-l decoreze.

Am fost încântată. Biserica plăteşte mâna de lucru şi materialul, eu urmând să ofer dreptul de autor, care reprezintă un sfert din costuri. Am fost de acord, pentru că mă ajută să las posterităţii lucrările mele, într-un loc dumnezeiesc, ca un muzeu, dar în care nu vor intra trei persoane pe săptămână, ci numeroşi pelerini.

Am făcut patru tapiserii, mai am de făcut încă trei. Cele patru vor pleca în luna octombrie la Ierichon. Îmi place să spun că şapte tapiserii făcute de mine vor reconstitui Ierichonul, ca un răspuns al celor 7 trâmbiţe din legenda biblică care, după 7 zile de linişte, l-au dărâmat.

„Nu-mi puteam duce ghergheful la birou“

V-aţi izbit vreodată de rigorile realismului socialist?

Mi s-a cerut o compoziţie pentru sărbătorirea statului dac la 2050 de ani. Exista un anumit tipic. Trebuia să am elemente dacice, iar 2050 trebuia subliniat cu o imagine contemporană.

Eu făcusem o friză cu trei registre: naşterea poporului dac (femei cu prunci) la stânga, războinici daci la dreapta, iar la mijloc, între doi stejari, am aruncat de sus un drapel, pe care mi s-a cerut să pun stema ţării. Am făcut tapiseria cu tricolorul fără stemă. Fie ce-o fi! Nimeni n-a spus nimic, lucrarea a fost expusă fără probleme. Cred că, de fapt, puteai foarte bine să nu faci exces de zel.

Cât aţi lucrat la „Dacia“?

Am primit repartiţie când am terminat facultatea. Nu aveam buletin de Bucureşti, dar am terminat ca şefă de promoţie şi am primit acest post de  creator de modele la fabrica „Dacia“. Am stat acolo zece ani, trei luni şi şapte zile.

Aveam plan de creaţie: patru desene cu patru poziţii coloristice în 26 de zile. Le făceai în patru-cinci zile. Restul... Dar m-am plictisit. Nu-mi puteam duce ghergheful la birou. Iar eu doream să ţes.

Se poate trăi din tapiserie?

Dacă eşti înconjurat de oameni interesaţi de această artă. Norocul meu a fost că am avut multe expoziţii în străinătate. Este imposibil, în aceste cazuri, să  nu ţi se cumpere ceva. Înainte, gospodăria de partid dădea comenzi serioase. Acum,  particularii care au „case-aeroport”, cum le zic eu, nu realizează ce înseamnă nobleţea interiorului pe care o conferă o tapiserie.

Sunt invitată într-o sufragerie de 80 de metri. Gazda ar vrea o lucrare, dar de la  dimensiunea de 4x4 metri ajunge la 1x2. Alţii vin la atelier şi când văd o piesă spun dezamăgiţi: „A! Eu credeam că nu-i covor“. Evident, în aceste situaţii nu ai de ce să continui dialogul. E drept, este o artă scumpă. Este arta bogaţilor.

„Nu este uşor să trăieşti alături de artişti“

Cum se trăieşte într-o familie de artişti?

Artista şi două dintre tapiseriile pentru Ierichon

Cred că normal, atâta vreme cât fiecare face ce vrea şi are universul lui. Ne întâlnim, desigur, dar foarte rar discutăm despre artă. Eu m-am certat cu soţul meu în muzeu. De mult. Nu aveam copilul încă. Şi am ajuns acasă fiecare cu alt troleibuz. Atunci am hotărât să rămânem numai soţ şi soţie. Colegi de artă suntem în alt context.

Există soţi care practică acelaşi gen de artă şi rar îi deosebeşti. Nu este cazul nostru. Iar copilul are şi el un alt univers artistic. Cred că aşa am reuşit să stăm împreună, pentru că, într-adevăr, nu este foarte uşor să trăieşti alături de un alt artist. Soţul meu n-a mers niciodată cu mine la o expoziţie din străinătate. Şi asta n-ar fi trebuit  să se întâmple. Am decis să avem poteci artistice foarte diferite. Ne întâlnim acasă.

Care a fost cea mai fericită zi din viaţa dumneavoastră?

Când a apărut Alexandru pe pământ şi am început să creez jocuri pentru fiul meu. Timp de  patru-cinci ani, am făcut pentru el jucării. Aveam atelierul în casă şi îi plăcea să atingă firele. Din jocul lui cu fire îmi veneau idei pentru arta mea. Am făcut atunci traforuri. În ’73 am expus la Simeza, cu Pavel Bucur, lucrări de avangardă în tapiserie.

Am realizat creaţii din sârme învelite cu lână, învârtite, sucite, răsucite... Aici se implica Alexandru. Ne jucam amândoi. Am chiar o lucrare modulară, care este şi ea împărţită prin lume: o parte e prin Canada, alta prin Australia, iar  alta, undeva în România. Am lucrat în general modular, din cauza lipsei de spaţiu. Toate lucrările mari pe care le fac acum sunt lucrate într-un atelier cât o nucă.

Aţi primit Medalia de Aur la Salonul de la Paris. Ce aţi simţit?

A fost, alături de ziua în care s-a născut Alexandru, cea mai frumoasă zi a mea. Sufăr şi astăzi că n-am primit personal medalia din mâna organizatorilor. În 2006 am participat la ediţia numărul 217 a Salonului Artiştilor Francezi de la Grand Palais. Am fost patru români. Am participat la vernisaj, am stat cinci zile la Paris şi ne-am întors.

După două săptămâni, seara, pe la ora 10.30, mi-a telefonat directorul Muzeului din Galaţi, care a organizat această participare, şi m-a anunţat că am luat medalia de aur. Am crezut că este o glumă.

Era adevărat şi am izbucnit în plâns. Asta s-a întâmplat după ce am făcut primele două ferestre pentru Ierichon. Pentru ele am primit medalia de aur. În plus, au fost expuse într-un muzeu care se afla la doi paşi de Muzeul Cluny, posesorul faimoaselor tapiserii „Doamna cu licornul”, piese la care se închină toţi artiştii genului.

Am fost la Paris de şapte sau opt ori. Mărturisesc că n-am ajuns la Versailles, dar n-am lipsit niciodată de la Cluny. Nu ştiu ce mai văd la ele. Dar mă duc să le salut, să le dau bună ziua, să le privesc sub diferite intensităţi ale luminii. Este marea mea bucurie această medalie. Mi-am spus că n-am trăit şi n-am muncit degeaba.

Un artist lucrează pentru bucuria lui, dar când este răsplătit, motivaţia se accentuează.

Cella Neamţu
artist vizual

Cea mai nefericită zi din viaţă

Am suferit enorm când nu mi s-a dat voie să plec la Lausanne cu căruţa, în 1983. Pentru mine era o onoare imensă acceptarea la această bienală. Am scris că nu pot ajunge. Mi s-a cerut să trimit macheta.

Am făcut-o din cutia televizorului şi am ţesut fiecare lucrare mare la scara cerută de dimensiunile machetei. Au fost expuse două machete: a mea şi a unei artiste japoneze. Uniunea Artiştilor Plastici m-a obligat să aduc lucrarea în ţară, deşi cei de la Lausanne mă rugaseră s-o las în colecţia lor.

Am primit pachetul desfăcut, cu numai patru lucrări din 12 şi cu căruţa strivită. În 1987, când am ajuns la Lausanne, am văzut colecţia lor de machete. Am plâns că nu exista şi a mea.