“Şi Tănase e un Homer, sigur, păstrând proporţiile”

Scriitorul Stelian  Tănase a strâns în beciul locuinţei sale sute de casete de interviuri cu oameni de cultură, din care acum ţese poveşti. În umbra omului de televiziune Stelian Tănase, l-am descoperit pe scriitorul Stelian Tănase, care ne-a primit în casa lui să ne povestească cum a căpătat formă cel mai nou roman al său, “Maestro”.

Sub vişinul poreclit “Gică”, răsărit în curtea din spatele vilei cu mansardă, ne-a dezvăluit că vrea să se mute cât mai repede la Paris. Tot ce îşi doreşte este să scrie, departe de România, “o ţară a contrastelor, o societate fracturată, în care noi ne detestăm unii pe alţii”. Stelian Tănase ne-a mărturisit, în exclusivitate, că anul acesta va fi ultimul în care mai face talk-show de televiziune. Va continua, însă, cu filme şi documentare.

- Când v-aţi apucat de scris “Maestro”?

- În urmă cu zece ani am fost la Paris pentru o cercetare care privea exilul cultural românesc şi am făcut interviuri cu toţi intelectualii marcanţi care trăiau acolo de decenii, pe baza unui chestionar obişnuit, sociologic. După o lună de interviuri zilnice, ore în şir, am înţeles că oamenii aceştia aveau până la urmă un discurs comun, nu în sens rău, ci în sensul că trecând prin aceleaşi experienţe făcuseră un bilanţ care era foarte asemănător şi care însemna ţara pe care au lăsat-o în urmă.

Cei mai mulţi trăiau într-o periferie culturală franceză chiar dacă în România aveau un anumit prestigiu, aveau o relaţie de hate-love cu Bucureştiul. Am în beci 50-60 de casete cu interviuri, ar fi o carte în sine. Şi aşa a început să îmi apară acest profil al exilatului. Eu nu am fost un exilat. Am trăit un an în Statele Unite ale Americii acum vreo 12 ani, perioadă în care mi-am spălat creierii.

- În sens pozitiv?

- Da… Am înţeles cum funcţionează la nivelul omului simplu societatea americană, deşi eu am fost în mediu universitar. Sunt bursier Fullbright. Aveam închiriat un apartament la New York şi la Los Angeles. Am stat câte şase luni în fiecare loc.

Am înţeles cum se mişcă lumea de la birtul din colţ, de la colegii şi studenţii mei, dar şi citind zilnic ziarul ca orice american. A fost esenţial pentru mine.

- V-aţi simţit mai mult american decât român?

- Nu mi-a fost dor de acasă. Niciun minut. M-am întors pentru că aveam copilul aici în ţară. Dar vreau să plec la Paris începând de toamna viitoare, mă mut definitiv acolo. Chestiunea este că, încet-încet, fără să îmi dau seama şi fără să premeditez nimic a început să mă acapareze personajul acesta al exilului care e departe de ţară, care cu un ochi plânge pentru că îi este dor şi cu altul râde pentru că a scăpat de acolo.

“Am scris ca în transă, 16-20 de ore pe zi”

- Cum aţi reuşit să vă adunaţi gândurile pentru acest roman?

- Prima dată am schiţat un scenariu de film anul trecut, în vară, pe care l-am şi propus unor producători în sensul unei discuţii, nu mai mult. Nu a citit nimeni scenariul pentru că nu l-am mai scos din sertar. Am fost foarte frustrat. Scenariul nu spunea ceea ce voiam eu să spun, adică era o durere mai mare acolo pe care nu reuşeam să o exprim.

Rigorile filmului te obligă să treci repede. Ori cartea mea nu era de acţiune, era existenţială, era un feeling. Într-o noapte, cam de Crăciun, anul trecut, m-am sculat şi am început să scriu fără să premeditez nimic. Pe scheletul peştelui am pus carnea. Am terminat prima versiune în şapte săptămâni scriind ca în transă, 16 sau 20 de ore pe zi sau trei zile la rând în care am dormit trei ore.

După care l-am rescris vreme de şapte luni, tot în acelaşi ritm, refăcând scene. L-am terminat în august. Până acum, am scris un roman în patru-cinci ani. Am avut un sentiment că dacă nu spun povestea acum, n-o s-o mai spun niciodată. Cred că scriitorul este un personaj care are poveşti în el şi trebuie să le scoată pentru că altfel se îmbolnăveşte.

În ultimii 20 de ani, dedicându-mi viaţa arhivelor, am ajuns să posed atât de multe poveşti din experienţă şi din contactul cu oamenii. Am de spus aceste poveşti. Sunt prea încărcat de ele. Este prima poveste pe care o spun. La anul voi spune alta. De fapt, scrisul este o povară enormă. Este prea greu să stai închis în casă, într-o cameră, mii de ore, să îţi uiţi prietenii, familia, cărţile preferate, televizorul, distracţiile obişnuite.

- Când aţi simţit că trebuie să puneţi punct?

- Când povestea s-a terminat veţi vedea că există o diferenţă între scenariu, care se încheie într-un punct, iar romanul mai continuă 200 de pagini. Aceasta a fost frustrarea mea când am scris scenariul. Nu se terminase. Simţeam că nu acolo era finalul. Lipsea exact miezul.

Este cartea unei exasperări enorme care se acumulează. Cineva mi-a spus că după ce citeşti cartea asta ori te sinucizi ori pleci din ţară, este o carte a limitei ultime a ceea ce înseamnă România astăzi. Este un portret grotesc al acestei lumi. Altcineva mi-a spus că este atât de multă tandreţe în ea cum n-a văzut de mult într-un roman.

Este un amestec de grotesc şi de lirism. Aşa este România, o ţară a contrastelor, o societate fracturată, în care noi ne detestăm unii pe alţii. Peste toate acestea planează figura personajului principal Maestro, care ne priveşte de departe şi scrie lucruri rele despre ţara din care vine, o detestă, refuză să vină vreodată înapoi, refuză să i se publice cărţile în România, el fiind un scriitor de mare succes. Se fac filme după cărţile lui, este un scriitor celebru.

“Infernul este în jurul nostru tot timpul”

- Nu este cam dur şi trivial limbajul?

- Am creat un personaj care are amprenta lumii vulgare în care trăim şi vorbeşte în felul acesta. Nu cuvintele sunt problema vulgarităţii, ci perspectiva asupra lumii. Ca să creezi contrastul e ca un joc de pendulă. Întâi, trebuie să duci limbajul şi atitudinea în infern să creeze răul şi demonii, apoi pui angelicul.

Dacă pui direct angelicul e o poveste păşunistă, sentimentală. Trebuie creat infernul ca să iasă contrastul. Plus că infernul este în jurul nostru tot timpul, iar angelicul este foarte rar. O dată ţi se întâmplă. Îngerul scotoceşte în gunoaie, nu se duce într-o florărie.

- Şi pentru asta aţi ales lumea televiziunii…

… Da, da. Lumea televiziunii este în primul rând o lume în care aceste conflicte se văd foarte bine. În interior este o lume conflictuală, cu mari interese. Pe de altă parte, ce reflectă ea ca un  poliedru este o lume a contrastelor, a fracturilor, a tranziţiei.

“Am renunţat la istorie şi la ştiinţă”

- Este un roman al tranziţiei?

- Nu neapărat. Lumea tranziţiei este o lume de contraste. Televiziunea reflectă aceste contraste. Atunci un scriitor sesizează. Un dramaturg ce vrea? Vrea un conflict puternic. Mi-am dat seama, trăind în ea, că este sub ochii mei. În zece ani am trăit în trei televiziuni şi am văzut conflicte fabuloase, personaje comice, groteşti sau dimpotrivă sobre, foarte colorate.

- Aţi întâlnit şi oameni buni?

- Sigur. Se vede şi în roman. Sunt foarte multe personaje care se salvează.

- Personajul Tina există în realitate?

- Nu… Este profilul mai multor femei. Şi Maestro este sinteza unor oameni cu care eu am stat de vorbă şi am creat un prototip. Niciunul nu este personaj real. Este tiparul omului de televiziune. Eu trăiesc din ficţiune, nu din a copia ceva. Romanul trăieşte din imaginaţia mea.

- Cum aţi făcut trecerea de la cărţile istorice la cele de ficţiune?  

- Am renunţat la istorie şi la ştiinţă. Am scris 20 de ani ştiinţă. Romanele pe care le scriu acum sunt foarte datoare acestei experienţe. Am reînvăţat ce înseamnă lumea românească, mecanismele ei. Am venit cu o anumită idee în 1989, am scris nişte cărţi interzise de cenzură, erau cărţi iconoclaste, am fost anchetat de securitate. Am avut probleme mari. România s-a dat peste cap în `89. S-au întâmplat două lucruri.


În primul rând, ne-am dat seama că nu ştim mare lucru despre această lume, care a produs miracolul Revoluţiei… Şi ziceam de ăia cu mămăliga în geam. Uite că a făcut explozie mămăliga aia. Şi m-am întrebat ce lume este asta de fapt. Şi am început să o studiez ca un cercetător. În al doilea rând, mi-au trebuit 20 de ani de arhive, de discuţii, sute de casete de interviuri cu personalităţi din lumea românească ca să învăţ din aceste poveşti.

Ficţiunea este mult mai propice pentru a descrie România în tranziţie decât analizele. N-am putut să scriu o carte de teorie, de ştiinţă politică legată de România din ultimii 20 de ani. În schimb, am scris acest roman, dar şi alte proiecte, pe care le reiau acum. Prima reacţie când am vrut să spun aceste poveşti a fost să fac un eseu, să scriu teorie.

Dar n-ajunge. După care am vrut să scriu scenariu. N-ajunge. Nu prinde. Acum scriu alt roman, care va apărea la anul. Este un proiect de 15 ani. L-am reluat de la pagina 300 în sus, l-am revizuit, l-am curăţat şi acum îl termin.

- O să aibă legătură cu “Maestro”?

- “Maestro” face parte, împreună cu alte două romane, dintr-o serie, dar cel pe care îl scriu acum nu este din seria aceasta. Am scris încă două romane în toţi aceşti ani, pe care nu le-am publicat. O să le dau drumul după ce o să le revăd şi o să le refac.

“Fac televiziune ca să mă întreţin”

- Vreţi să vă dedicaţi mai mult scrisului?

- Păi, asta fac tot timpul. Niciodată nu m-am oprit din scris.

- Pentru că există o falsă imagine că dvs. sunteţi om de televiziune…

- Eu nu sunt om de televiziune. Ca toţi scriitorii, trebuie să trăiesc din ceva. Nu câştig nimic din scris, deşi public măcar o carte pe an şi mi se reeditează  masiv volumele. Normal ar fi să trăiesc din scris, piaţa românească să susţină prin tirajele ei existenţa unui scriitor harnic. Eu sunt un scriitor harnic, scriu tot timpul. şi imaginaţia funcţionează. Când am să simt că nu mai pot, mă opresc. De când sunt un om de televiziune, fac televiziune ca să mă întreţin.

Visez să plec din televiziune. Anul ăsta cred că va fi ultimul în care mai fac televiziune în sens de talk-show. Probabil că voi continua cu filme. Am mai multe propuneri de la televiziuni să fac filme documentare. Serialul meu “Bucureşti, strict secret” mi-a adus oferte de la mai multe televiziuni. Am mai realizat un serial care se va difuza toamna acesta, despre istoria Moldovei, în şase episoade.

Pregătesc un altul. S-ar putea chiar la Realitatea tv să mai fac o continuare cu “Bucureşti strict secret”, în 24 de episoade. Televiziunea mi-a făcut rău ca imagine. Eu, acolo, sunt ca un actor. Astăzi joc Hamlet, mâine joc Othello, dar omul real e cel de acasă, din familie, din mijlocul prietenilor.

- Dar nu v-a făcut şi bine? Nu aţi devenit un scriitor mai cunoscut prin intermediul televiziunii?

 - Nu sunt un scriitor cunoscut. Nu am tiraje mai mari pentru că sunt la televiziune, pentru că publicul de televiziune este unul şi gustă ce-i oferi acolo, ca marfă, ca produs, iar publicul care citeşte cărţi este altul. Mai degrabă câştigă cititori scriitorul pe care îl recomand într-o emisiune. Că dacă eu îi spun telespectatorului să citească o carte probabil se va duce s-o citească, dar nu mă cumpără pe mine pentru că apar la televizor.

- V-aţi imaginat cum arată cititorul dvs.?

 - Niciodată. şi nu scriu pentru cititori concreţi, ci sunt preocupat de propriile mele gânduri, trăiri. Cred că asta se şi simte într-un fel. Mi s-a reproşat scriitura rece, că sunt cinic, că nu se vede emoţia. Dar uneori Dumnezeu alege pentru noi, El îţi dă un temperament, o atitudine. Sunt şi scriitori care se gândesc dacă le va plăcea cititorilor sau nu. Vor să fie comerciali, dar fiecare are traseul lui.

“Textul trebuie să aibă consistenţa unei stofe”

 - Literatura dvs. nu este prea rafinată pentru publicul larg?

 - Mi s-a reproşat lucrul acesta, că e prea sus şi să mai cobor ştacheta. Dar nu vreau. Pe de altă parte, cred că scriu cărţi rezistente în timp. Se poate reciti şi astăzi “Luxul melancoliei” ca şi cum ar fi apărut ieri. Mi s-a spus că nu a apărut nicio cută, niciun rid.

Vreau ca “Maestro” să se recitească peste 30 de ani la fel cum se citeşte săptămâna asta. Textul trebuie să aibă consistenţa unei stofe. Am primit obiecţia că romanul mei este prea rece, prea cool, că e prea complicat, sofisticat. Este pentru că încerc să pun acolo tot ce ştiu, nu mai puţin decât ştiu.

 - Care este pragul de sus pe care vreţi să-l atingeţi?

 - Să fiu sănătos şi să mai scriu încă 10 romane. Acum sunt într-o fază în care termin cărţile pe care le-am început în ultimii 20 de ani şi nu am apucat să le termin. “Maestro” este una dintre ele. Am început un roman la Washington în 1992 pe care acum, în 2008, îl termin, mai am un roman pe care l-am început acum cinci ani, cu acţiunea plasată în România anilor ’40.

Toate au 500-600 de pagini şi m-am oprit. Pentru că într-o dimineaţă te scoli şi romanul ăla nu-ţi mai spune nimic. şi atunci te opreşti, nu pentru că vrei tu. Tu ai vrea să-l termini, pentru că ai muncit trei ani la el, ai înnebunit gândindu-te la personaje, dar nu te mai lasă Dumnezeu. Nu mai vezi înainte.

Nu mai vezi povestea sau cum se mişcă personajele. Odată cade o cortină. Trebuie să te dai deoparte. Eventual să scrii altceva, foarte diferit. De exemplu, ştiinţă. Întotdeauna, cărţile mele de ştiinţă au avut interludii în care am scris romane. Faptul că nu le-am publicat şi nu se vede este altceva, dar eu ştiu că aşa am păţit. Dar uite că pe “Maestro” am reuşit să-l duc la capăt. şi am nişte emoţii, de parcă aş fi debutant.

- Cum depăşiţi blocajele de scriitor?

- Schimb registrul, tema. Mă relaxează, se încarcă bateriile, e bine dacă pot să schimb locul. Interesul meu este să ajungă la cititorul obişnuit sau la cel care nu citeşte de obicei literatură, care nu are timp şi nu e un cititor pasionat de romane. Vreau ca romanul meu să fie citit de oamenii obişnuiţi: profesori, coafeze sau şoferi de taxi. Succesul înseamnă să treci dincolo de ghetoul literar, la oamenii obişnuiţi care nu se omoară să citească literatură.

Am impresia că podurile acestea între scriitori şi cititori s-au rupt. şi de 20 de ani sunt rupte. Dar au fost tentative. Sunt câţiva scriitori de astăzi, remarcabili, care scriu proză. În ciuda faptului că îi avem, podul nu s-a refăcut. şi cred că va mai dura. Cred că scriitorul trebuie să vină spre public şi nu invers. Secretul este să existe o poveste.

Deşi se întâmplă atâtea lucruri în România, povestea lipseşte. Menirea mea este să spun poveşti. şi în cărţile mele de non-ficţiune am spus poveşti. În “Anatomia mistificării” este povestea procesului Noica-Pillat. În “Clienţii lu’ Tanti Varvara” este povestea subteranelor comuniste, cu dimensiuni de “Război şi pace” de Tolstoi. Sunt nişte destine. Acum spun poveşti cu personaje fictive.

“Nu gândesc o carte în termeni economici”

- Vă interesează ce se scrie despre dvs.?

 - Nu. În momentul în care a început să se scrie despre mine, după ’90, mi-am dat seama că nu-mi place să-mi fie pomenit numele nici în bine, nici în rău. Am aceeaşi anxietate şi când cineva mă laudă şi când cineva mă critică. Pare o împietate, ca şi cum ar da cu pietre, chiar dacă sunt lăudat. Nu suport asta, mi-e foarte greu.

 - Şi totuşi, apăreţi la televizor…

 - Da, dar nu scrie cineva despre mine că apar la televizor. Eu nu mă uit la emisiunile mele, că nu suport. Detest această idee de reflectare. Vreau să stau liniştit. E o stare de discomfort şi când te laudă şi când te înjură. Pe de altă parte, înţeleg că există critică literară, există promovarea unei cărţi şi nu poate să fie altfel.

Dar fiecare se raportează la el în felul lui. Există unii care sunt înfometaţi. ştiu autori români, de pildă, care spre lipsa lor de onoare, terorizează redacţiile să se scrie despre ei sau le terorizează că n-au scris suficient de elogios.

“Nu mă interesează Nobelul”

- Totuşi, vă interesează succesul? Vreţi să vindeţi cât mai multe exemplare?

 - Fireşte. Mă interesează să ajung la cititorul obişnuit. Niciodată nu am gândit o carte în termeni economici sau de bani,  dar este vital ca poveştile tale să fie ascultate şi să existe o cutie de rezonanţă a ceea ce tu scrii. Vrei să fii citit de cât mai multă lume, nu din calcule economice.

 Cred că sunt puţin scriitori care se gândesc la asta, în afară de cei comerciali, care scriu cu gândul la tiraje, să vândă şi să facă milioane. Dar am nevoie să-mi transmit mesajul şi să primesc şi un feed-back. Scriitorul este ca Homer, care spune o poveste comunităţii şi o fascinează. şi Tănase e un Homer, sigur, păstrând proporţiile. Dacă nu povesteşte, nu există. Cred că aceasta este funcţia esenţială, iar oamenii te ascultă dacă eşti bun, dacă ai ce spune.

 - Dar premiile? Nobelul, de exemplu.

 - Uniunea Scriitorilor nu m-a premiat niciodată. Iar discuţia asta cu Nobelul este una dintre cele mai stupide, provinciale şi mizere, care arată condiţia scriitorului român. Este o discuţie nulă. Zero. Nici nu mă interesează. Există un premiu Nobel? Nu ştiu.

Am citit câţiva Nobeli – lamentabili scriitori. şi am citit scriitori nepremiaţi cu Nobel, formidabili. Nu vreau să spun că Nobelurile sunt proaste, ci că nu mă impresionează în niciun fel că cineva a luat sau nu premiul. Oricum, nu iau o carte s-o citesc pentru că acel scriitor a luat Nobelul. Apoi, pe mine nu mă interesează, de pildă, să fiu tradus. În 20 de ani n-am făcut nimic pentru asta, dar observ că acum au început să mi se traducă volumele: în Franţa, Spania, Anglia, Italia, America. Dar nu mă interesează.

 - Vă citiţi traducerile? Pentru că există riscul ca mesajul să fie distorsionat.

 - Uneori, da. Le-am citit pe cele în engleză. Întotdeauna există acest risc, pentru că acelaşi volum sună diferit în portugheză şi în germană. Sunt alte puncte de reper, alte spaţii culturale. E bine să ştii că e un bun traducător, şi atât. El oricum creează jumătate de carte, pentru că din cinci sinonime alege unul singur.

“Meseria de scriitor este foarte singuratică”

 - De ce nu vă traduceţi singur romanele?

 - Nici nu mă gândesc. Cred că scriitorul este un personaj foarte liberal, un personaj singur, care scrie pentru câţiva prieteni, într-o cafenea. El nu scrie cu gândul să fie tradus în “n” limbi. Nu se gândeşte să facă mari tiraje, să fie o celebritate. Dacă vrea să fie celebru pentru că scrie cărţi, înseamnă că e un tâmpit. Sunt mulţi tâmpiţi, e adevărat. Impresia asta am avut-o în America.

Acolo este o lume extrem de fragmentată, plină de nişe care nu comunică între ele. Universul lui este cafeneaua, magazinul de la colţ de unde-şi cumpără câte ceva şi prietenii lui. Aşa este lumea. Un personaj din “Maestro” spune: “Nu am altă ţară decât intersecţia asta”. şi eu la fel.

Nu am altă ţară decât prietenii mei, rudele mele, ţara sufletească. Meseria de scriitor este foarte singuratică, trebuie să scrii pentru 20 de oameni, nu pentru două milioane. Nu în sensul elitei, ci pentru oamenii cu care ai contact şi cu care împărtăşeşti experienţe.

 - La Paris o să trăiţi din scris?

 - Vreau să plec, să mă mut la Paris. Eu am un sindrom Caragiale foarte puternic. El şi-a luat bagajele şi, exasperat de lumea românească, a plecat. Şi eu îl înţeleg foarte bine de mulţi ani. Îl iubesc foarte mult şi nu consider că-l va depăşi cineva încă o mie de ani. E singurul om despre care spun că e genial. În rest, erau scriitori foarte buni, excelenţi, maeştri.

Dar Caragiale a dat o amprentă, cum au dat Rabelais sau Shakespeare. E un scriitor infinit pe care poţi să-l citeşti oricând şi din orice punct. Dar el a creat un sindrom puternic, exasperat de mârlănie, de porcării, de corupţie, de superficialitate, de lumea în tranziţie, care devenea capitalistă, liberală. şi a plecat la Berlin.

Cred că mă încearcă acest sindrom şi pe mine, de mai mulţi ani. Adică e un fel de exasperare continuă, care mă macină, şi cred că soluţia pentru mine, ca să pot să scriu, fără să fiu afectat de această exasperare care deja devine repulsie, este să plec. E mai bine pentru toată lumea. Aş fi foarte fericit să pot trăi din scris. Scrisul este viaţa mea. De la 11 ani, când am citit anumite cărţi şi mai ales “Don Quijote” n-am visat decât să fiu scriitor.

 - Cum aţi ajuns să publicaţi la Polirom?

 - Nu public niciodată doar la o singură editură, pentru că devii dependent de acea editură şi ea face ce crede de cuviinţă cu copiii tăi, care sunt cărţile tale.

 - Dar aţi rămas în relaţii bune şi cu Humanitas?

 - Bineînţeles, Humanitas îmi publică o serie de autor. Nu ştiu dacă s-au supărat sau nu că m-am dus la Polirom cu “Maestro”, dar întotdeauna mi-am publicat cărţile la mai multe edituri. O să public şi la Curtea Veche, le-am promis două cărţi. Întotdeauna fac lucrurile astea. Mi se pare democratic.

Sigur, s-ar putea să vină o editură şi să spună: “îţi cumpărăm drepturile de autor”, aşa cum se întâmplă în ţările civilizate şi îţi dau o anumită sumă sau îţi propun o anumită formă de lansare sau promovare şi semnezi cu ei un contract.

La noi, editurile nu au logistica necesară pentru asta şi fac foarte puţin pentru impunerea unor autori. M-am dus odată la Paris şi când am intrat la aeroport era un afiş de doi metri pe trei cu ultima carte a unui scriitor francez mediocru. şi tot oraşul era plin de afişe. Aşa se promovează o carte.

Trebuie să informezi cititorul că a apărut acel nou produs. Dar editurile ce fac? Iau cartea şi o bagă într-un raft de librărie. Cred că editurile ar trebui să facă mult mai mult pentru promovarea acestei mărfi. Cred că sunt scriitori îngropaţi de propriile lor edituri, prin proasta politică de vânzare, promovare, contact cu presa culturală. Sunt scriitori români care au pierdut pentru că editurile n-au ştiut ce să facă cu cărţile lor.

 Multe edituri merg pe formula veche. O editură veche lua cartea, o trimitea la tipografie, o trecea prin cenzură şi o ducea în librărie. De acolo, fiind penurie, cititorii se repezeau şi rădeau tot. Trebuia să ai relaţii la librar ca să găseşti o carte, pe sub masă.

Acum, raportul s-a schimbat. Piaţa e bombardată cu tot felul de produse. Editorul trebuie să se ducă spre cititor. Eu fac acum la 3x3, pe Realitatea tv, campania “Citeşte româneşte”.

Am alcătuit o listă de 20 de scriitori români pe care îi consider importanţi, prozatori în viaţă, şi le prezint cărţile, apoi le dau cadou invitaţilor mei. şi le bag în cap nişte nume precum : Norman Manea, Andrei Codrescu, Radu Aldulescu, Petre Cimpoieşu, Maria Tacu, Ion Lăcustă, Mircea Daneliuc, Gabriela Adameşteanu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici ş.a.

 - Proza românească trece printr-un moment bun?

 - Da. La fel cum se întâmplă şi cu filmul românesc. Societatea aceasta e încărcată de poveşti. şi eu sunt pasionat să fac film. Avem şi scriitori şi scenarişti mari. Cred că va mai trece o generaţie până când lumea românească se va stabiliza, va fi mai prosperă şi va apărea o clasă mijlocie care va avea şi timp de citit.

Pentru că acum, toţi sunt nişte bezmetici, ca spermatozoizii, aleargă să facă bani. Ori eu cred că lumea asta se va stabiliza, vom recupera publicul rural, pe cei din străinătate şi peste o generaţie (cea pentru care scriem acum) va fi o lume burgheză românească care îşi va oferi deliciul, plăcerea şi timpul să citească un roman scris astăzi.

 - Şi atunci o fie apreciată literatura românească, o să se spună că se scria bine în anii 2000?

 -  Noi ne întâlnim, acum, generaţia mea, care este şi a lui Petru Cimpoeşu şi a lui Radu Aldulescu,  cu generaţia de oameni tineri, Teodorovici, Dan Lungu şi ceilalţi băieţi care sunt excepţionali. Am citit “Degete mici” de Matei şi Filip Florian, “Cruciada copiilor” de Florina Ilis şi sunt autori maturi, care au ce spune. După revoluţie n-am avut critică literară, n-am avut poezie, dar proză este! Sunt copii talentaţi.

 - E bine că îi susţineţi şi nu există râcă între scriitori…

 - Râcă? Cu cine? Eu nu sunt pe mentalul urii. Este lucrul cel mai rău care se poate întâmpla. Chiar şi când am avut emisiunea “Orient Expres” aduceam scriitori care nici nu fuseseră într-un studio. Pe urmă au devenit vedete de televiziune, lumea i-a învăţat. I-au pus şi alţii pe liste, i-au chemat în emisiuni.

Am invitat masiv scriitori şi universitari. Cu unii chiar eram în duşmănie. “Bă, dar nu mă-njuri, eram certaţi”, îmi ziceau ei. “Nu, pentru că lumea este interesată de ceea ce scrii tu”, le ziceam eu. Nu ţin ranchiună şi invidie, îţi mănâncă timpul şi nopţile.

“O carte a limitei ultime”

“Maestro” face parte, împreună cu alte două romane, dintr-o serie. Are 587 de pagini, costă 44.95 lei şi a intrat deja în librăriile din ţară. Lansarea oficială a cărţii va avea loc pe 3 noiembrie, ora 19.00, la librăria Cărtureşti (str. Pictor Verona) din Bucureşti.

“Maestro poate fi asemuit cu un imens ecran. Unul pe care se desfăşoară un spectacol de multe ori grotesc, trist şi ironic, buf şi serios (…) Dincolo de reflectoare se dezvăluie abisul, spectacolul trivial, fascinant şi mistificator al televiziunii, surprinsă din interior şi văzută de autor ca o hârtie de turnesol a acestei epoci”, notează editorul.

Personalitate complexă

Stelian Tănase s-a născut în 1952 în Capitală. A absolvit în 1977 Facultatea de Filozofie-Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Este doctor în sociologie politică şi predă ştiinţe politice. A debutat ca romancier în 1982 cu “Luxul melancoliei”.

Între 1983 şi 1989 i s-a interzis publicarea altor două romane. După `89, i-au apărut „Corpuri de iluminat”, „Şocuri şi crize”, „Playback”, „Anatomia mistificării”, „Clienţii lu` Tanti Varvara” sau „Revoluţia ca eşec”. Stelian Tănase este scenarist, regizor, realizator şi moderator tv.

Răsfoind „Maestro”

„Cred că Dumnezeu e cinic. Cum rabdă suferinţa, urâţenia? Mă rog, dacă există. Nu înţeleg prezenţa răului şi a lui Dumnezeu în acelaşi timp pe lume. Asta e altă telenovelă, melodrama cu Scaraoţchi şi îngerii. Şi el e dintre ei, dar tupeist şi gonit din cer. Întunericul şi lumina, binele şi răul, urîtul şi frumosul, ce dramă!”

„Eh, Bucureştii în splendoare, bîrfitori, pradă uşoară şoaptelor. Nu băgaţi de seamă! Ştrengarii şi găozarii se înduioşează de soarta celor rămaşi, din păcate, în viaţă, neconsolaţi în această Vale a Plângerii. În Europa scălîmbăielilor, a strîmbilor şi a căcaţilor care ne ignoră. Sîc&zău&zît! Nu ai grijă, şi noi vom muri, e scris. Tu poate, eu, nu! Boema Bucureştilor se scurge famelică, lihnită, de prin cîrciumi pline de fum, din tractiruri şi subsoluri cu jazz”.