Tăceri complice

Reflexul intelectualilor de a sancţiona drastic indecenţa politică a dispărut.

Împletirea mârlăniei cu prostia şi ridicarea lor la rang de virtuţi sunt, fără urmă de îndoială, cauzele primare ale tuturor relelor din societatea românească. Mai grav, cele două îi inhibă pe oamenii de bun-simţ care, la un moment dat, simt nevoia de a se implica în treburile publice. „La ce bun? Să mă mânjesc?!”, îşi spun profesorul, medicul sau meseriaşul priceput care ştiu că ar putea schimba ceva în bine în jurul lor.

De aici şi până la lehamite nu este decât un pas. Urmează recalificarea – în cazul profesorului, echivalarea examenelor – în cazul medicului şi încheierea tuturor socotelilor cu propriii clienţi – în cazul meseriaşului, toate acestea în vederea emigrării. Aşa au procedat şi încă procedează – în ciuda crizei! – mulţi dintre compatrioţii noştri, exasperaţi că îmbătrânesc aşteptând iluzoria „schimbare la faţă“ a României. Iată şi argumentele.

Recent am semnalat în paginile „Adevărului“ faptul că medicii sunt copleşiţi de oferte trimise de clinicile din Occident şi că muncitorilor plecaţi în Spania şi în Italia nici prin gând nu le trece să se întoarcă în ţară. În fond, de ce ar face-o? Acolo pot trăi mult mai bine decât aici chiar şi din ajutorul social, iar copiii lor s-au adaptat la şcolile unde au fost înscrişi.

Omul îşi face întotdeauna calcule simple, punând pe primul plan interesele familiei. În Spania şi în Italia climatul social este mult mai apropiat de normalitate decât aici. Dacă lucrezi şi-ţi vezi de treabă, nimeni nu are nimic cu tine, indiferent de unde vii. La noi, însă, dacă lucrezi şi-ţi vezi de treabă, nu prea te alegi cu mare lucru, ba mai eşti considerat şi fraier. Mintea trebuie ­să-ţi stea mereu la învârteli şi la şmecherii pentru „a fi pe fază” dacă cineva încearcă să ia din ceea ce ţi se cuvine sau să te pună nejustificat într-o situaţie de inferioritate.

Dar statisticile mai arată ceva: România pierde anual peste 62.000 de persoane, fără a-i lua în calcul pe aceia care emigrează. Viaţa grea din ultimii 20 de ani ne descoperă abia acum reversul medaliei. Chiar dacă majoritatea românilor sunt prea ocupaţi ca să mai observe ce se petrece în juru-le, adoptând „politica“ struţului, nu înseamnă că, atunci când vor scoate capul din nisip, vor vedea aceeaşi privelişte.

Asta ar trebui s-o înţeleagă în special „intelighenţia“ noastră, a cărei absenţă din zona publică se resimte supărător, de vreo cinci ani încoace. Reflexul intelectualilor de a sancţiona drastic indecenţa politică a dispărut. Aşa am ajuns blazaţi, incapabili să ne mai revoltăm dacă un primar nu face absolut nimic, deşi a promis marea cu sarea în campania electorală. Tot aşa am ajuns să credem promisiuni de gâgă, gen majorarea salariilor profesorilor cu 50%, fără a-i desfiinţa pe mincinoşi în secunda doi.

Nimeni nu se mai întreabă ce face societatea civilă, dacă mai respiră, dacă şi-a pierdut ascuţimea minţii sau dacă i-a fost „tocită“ cu diverse înlesniri...