Adriana Stoicescu ascultă poveştile condamnaţilor

Adriana Stoicescu ascultă poveştile condamnaţilor

După gratii, oamenii se confruntă cu situaţii inimaginabile. O parte dintre ele le puteţi afla în emisiunea „Condamnaţii“, în fiecare duminică, de la ora 19.30, la postul B1 TV. De aproape un an, Adriana (40 de ani)ne arată viaţa din penitenciare. O viaţă care se duce după cu totul alte reguli decât cele de afară.

Adriana Stoicescu îşi dorea să facă această emisiune de când era reporter de eveniment şi a realizat un reportaj despre cel mai bătrân puşcăriaş din România.

„Am vrut să văd ce caută în închisoare. Am primit aprobare să realizez materialul în penitenciarul de la Jilava. Acolo era încarcerat. Avea 82 de ani şi-mi aduc aminte că atunci când l-au adus din celulă de-abia mergea. Era închis pentru tentativă de omor. Era veteran de război. Când l-am întrebat de ce se află în închisoare, mi-a spus că nu ştie, pentru că el nu a făcut nimic. Că a fost dus noaptea la poliţia din satul său. A fost dezbrăcat şi adus la închisoare“, povesteşte Adriana.

Poveştile de viaţă ale puşcăriaşilor

A impresionat-o povestea acestui bătrân şi a vrut să meargă mai departe, să vadă dacă acesta spunea adevărul. „Am aflat ulterior că nu minţea. Era un om sărman dintr-un sat din Giurgiu. Singura lui avere era o bucată de pământ pe care o moştenise de la tatăl său. Un consătean, fost miliţian, a vrut pământul bătrânului. Acesta a refuzat şi-atunci i-a fost înscenată o tentativă de omor“, îşi aduce aminte realizatoarea.

„De fapt, bătrânul nu dăduse, ci luase bătaie. La două săptămâni de la difuzarea materialului, el a fost eliberat şi s-a constatat că era o gravă eroare judiciară“, povesteşte Adriana. După acest caz, a început să facă reportaje din închisorile româneşti, convinsă că poveşti ca cele ale bătrânului sunt zeci.

Nu i-a fost niciodată frică de condamnaţi, pentru că este întotdeauna însoţită de gardieni. „În închisori, cei consideraţi  periculoşi  sunt «vieţaşii». Ei sunt totuşi un paradox. În ciuda acestei caracterizări, sunt cei mai liniştiţi.Ultima dată, când am fost la Poarta Albă, am stat de vorbă cu un condamnat considerat foarte violent. Mi-a spus că nu suportă să fie luat peste picior.

După ce-am terminat de  vorbit cu el, a ieşit în curte, la aer, unde l-a supărat un coleg. I-a fracturat mandibula cu o palmă. Mie doar mi-a povestit de violenţa lui. Colegului i-a arătat-o“, îşi aminteşte Adriana, convinsă că puşcăriaşii au poveşti de viaţă pe care ar trebui să le ascultăm cu toţii.

„Condamnaţii pot fi exemple de moralitate, de înţelepciune, de acceptare sau de recunoaştere. Dar pot fi şi dicţionare de sadism, de duritate şi de prostie“, continuă ea.

Scrisori de la închisoare

Adriana spune că, dacă ştii să le vorbeşti, condamnaţii îţi spun tot ce vrei şi ce nu vrei: „Trebuie să te cobori la mintea lor, câteodată. Deţinuţii sunt avizi după comunicare, după figuri noi în afara celor ale colegilor de celulă“. Săptămânal, realizatoarea primeşte scrisori din închisori. O cheamă să stea de vorbă cu ei. Uneori, primeşte scrisori şi de la diverşi părinţi, care îi mulţumesc că face astfel de reportaje.

Două cazuri au impresionat-o profund. Primul este cel al unui fost ofiţer din trupele speciale ale armatei, Mihai Moldoveanu, care a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. „Este închis de aproape 14 ani. În tot acest timp, a încercat să demonstreze că este nevinovat. Toate probele din dosarul său arată că este nevinovat. Cu toate astea, este închis pentru omor deosebit de grav“, spune Adriana.

Al doilea caz este cel al unei femei închise la Poarta Albă pentru complicitate la omor. „Este o fostă prostituată care mi-a povestit că a fost nevoită să se vândă pentru a-şi creşte copiii. A fost violată la numai şase ani de presupusul tată, despre care a aflat în timp că-i este frate. A fost vândută şi revândută de cel care a abuzat-o. A apucat să facă doar patru clase, dar şcoala străzii, pe care a fost obligată să o urmeze, i-a definitivat caracterul într-un mod frumos. Nu şi-a cunoscut niciodată mama. A fost părăsită la naştere. La cinci ani, umbla pe străzi cu câţiva bănuţi în mână şi întreba trecătorii dacă îşi poate cumpăra o mămică cu monedele din mânuţă“, povesteşte Adriana, care a întrebat-o de mai multe ori dacă nu şi-ar fi dorit altă viaţă.

„Mi-a răspuns de fiecare dată nu. Eu am tot insistat cu întrebarea şi într-un final mi-a spus: «Nu! Dar ştiţi de ce? Mi-e teamă că Dumnezeu nu mi-ar mai da aceiaşi copii»“, povesteşte Adriana. 

În România nu e ca afară

Adriana a avut prilejul de a merge într-o închisoare din Kosovo. Nu a mai ajuns însă din cauza izbucnirii unor revolte stradale în zonă. Dar condamnaţii care au fost închişi şi „afară“ i-au povestit cum e acolo.

„Toţi spun că puşcăriile noastre nu se compară cu cele de-afară. Acolo nu numai că ai condiţii decente, dar şi gardienii se comportă altfel. O mare parte a gardienilor români au rămas la mentalitatea impusă de epocile apuse. Mai există gardieni care cred că cei care ajung acolo trebuie pedepsiţi ca atare, pe lângă sentinţa dată de justiţie. Mai este mult de lucrat cu mentalitatea unor angajaţi“, spune Adriana.