Stelele se nasc şi mor sub privirile noastre

Mira, o stea îndepărtată de Terra, se stinge şi lasă în urma ei o coadă strălucitoare de 13 ani lumină. Este vorba de un fenomen despre care astronomii nu ştiu să spună prea

Mira, o stea îndepărtată de Terra, se stinge şi lasă în urma ei o coadă strălucitoare de 13 ani lumină. Este vorba de un fenomen despre care astronomii nu ştiu să spună prea multe.

Telescopul spaţial Galex (Galaxy Evolution Explorer) a trimis către NASA imaginea uluitoare a unei stele care moare. Cercetătorii spun că nu au mai văzut niciodată un astfel de eveniment şi au calculat că bătrâna stea Mira lasă pe cer o "trenă" de materie încinsă, lungă de cel puţin 13 ani lumină. Evoluţia ei îi va ajuta pe astonomi să dezlege multe din tainele Universului.

Mark Seibert, unul dintre cei mai renumiţi oameni de ştiinţă de la Observatorul Carnegie din Pasadena, a ţinut să precizeze: "Acesta este un nou fenomen, din punctul nostru de vedere, şi încă nu putem spune că am înţeles ce se întâmplă sau că ştim să transpunem în formule precise ceea ce vedem".

Alergând prin spaţiu Steaua Mira (supranumită şi Mira A) captivează atenţia astronomilor de mai bine de 400 de ani. Ea se află undeva în Constelaţia Cetus, la vreo 350 de ani lumină depărtare de noi, şi este însoţită de o stea secundară, numită Mira B, împreună cu care formează un aşa-numit sistem binar.

Cu mai multe miliarde de ani în urmă, Mira era o stea aşa cum e azi Soarele nostru, dar acum viaţa ei a ajuns pe ultimii metri şi s-a transformat într-o gigantică roşie ce aleargă prin spaţiul cosmic cu peste 130 de kilometri pe secundă, lăsând în urma ei un întreg univers de materie fierbinte, care se vede până la noi. În ciuda faptului că omenirea îi studiază mişcarea de peste 400 de ani, până acum nimeni n-a putut să descifreze misterul acestui fenomen, iar structura atât de luminoasă a cozii nu a fost determinată precis.

Coada creşte încontinuu Imaginile ultraviolete trimise de telescopul spaţial Galex au dezvăluit o trăsătură neaşteptată a acestei stele. Barry Madore, coautor al studiului făcut public de Carnegie Observatories, explică: "Galex este foarte sensibil în gama razelor ultraviolete. Exact în acest domeniu a fost construit să scaneze Universul.

Cum coada Mirei creşte doar în spectrul utraviolet, acesta este motivul pentru care numai acest telescop a observat mărirea cozii". Tot imaginile ultraviolete au scos la iveală un "front de atac", adică zona din faţa stelei care este turtită, fapt ce confirmă ipoteza că norii interstelari, formaţi din gaze şi praf cosmic, deşi rarefiaţi, opun rezistenţă la înaintarea stelelor.

Cercetătorii cred că din cauza acestei opoziţii, zona de atac a stelei se supraîncinge şi provoacă pierderile masive de masă, sub forma unei cozi turbulente. Conform estimărilor, ca să devină atât de lungă, coada stelei Mira A pierde materie de cel puţin 30.000 de ani. "Noi sperăm să descifrăm fiecare etapă a procesului de îmbătrânire analizând compoziţia cozii", ne dezvăluie astrofizicianul Mark Seibert.

El spune că, deşi ne aflăm atât de departe, putem să aproximăm care este conţinutul de carbon, oxigen sau alte elemente ce intră în alcătuirea cozii. Astronomii speră să vadă o stea explodând Supergiganticele roşii, aşa cum este Mira A, sunt cele mai mari stele din Univers şi ating dimensiuni de milioane de ori mai mari decât Soarele nostru, care nu este nici el un pitic.

Aceşti titani ai stelelor sunt, desigur, şi extrem de rari. Ca să devină o gigantică roşie, o stea pe moarte trebuie să fie cel puţin de zece ori mai densă decât Soarele. Faza de supergigantică roşie este scurtă în viaţa unei stele, durând numai 100.000 de ani, după care explodează şi devine o supernovă. Noi am identificat numai aproximativ 200 de gigantice roşii în Calea Lactee, galaxia noastră, 40 dintre ele fiind grupate în două "echipe", una cu 14 şi cealaltă cu 26 de gigantice roşii, ce stau faţă-n faţă şi urmează să explodeze pe rând.

"E colosal! Imaginile trimise de telescopul spaţial Spitzer ne arată două clustere, în centrul cărora se află grupurile de gigantice roşii care sunt pe moarte. E extraordinar să priveşti atâtea stele care oricând pot exploda şi se pot transforma în supernove. E ca şi când ai urmări cum ies puii din ouă la clocitoare", explică entuziast astronomul Ben Davies.

Sigur, o explozie ar putea avea loc mâine sau peste 50.000 de ani, dar acest "detaliu" nu pare să fie o problemă pentru pasionaţi. Clusterul Sudul Şarpelui Prin "cluster" (se citeşte "claster") înţelegem o aglomerare de stele, de forma unui nor.

La vreo 850 de ani lumină de Pământ se află cel mai mare cluster cunoscut de noi, numit norul Şarpelui. În sudul acestuia a fost descoperită recent o veritabilă galerie de stele nou-născute. Telescopul spaţial Spitzer, specializat în imagini în gama infraroşiilor, a transmis imaginea acestora.

Robert Gutermuth, un astrofizician de la Centrul Harvard-Smithsonian din Cambridge, Massachusetts, ne explică: "Este pentru prima oară când obţinem imagini clare de dincolo de norii de praf stelar, care au fost stârniţi la naşterea noilor stele.

În imaginile trimise de telescop se văd clar vreo 50 de stele nou-născute, despre a căror existenţă nu ştiam nimic până acum". Analiza acestui cluster, în care se văd unele ciocniri între stelele mici, ar putea ajuta la victoria uneia dintre cele două teorii privind naşterea stelelor.

Unii astronomi spun că toate stelele dintr-un cluster sunt născute în acelaşi timp, iar alţii spun că mai multe clustere, de vârste diferite, se pot ciocni şi pot forma în final un nou cluster, mai mare. Stele care "fumează" Analizând cu atenţie steaua "R Coronae Borealis", astronomii au constatat că, din când în când, această stea dispare în spatele unui nor negru.

Verificări spectrometrice recente, publicate de New Scientist pe 16 august 2007, presupun că aceşti nori sunt formaţi din praf de carbon, pe care steaua respectivă îl elimină periodic. Astonomii au spus, pe scurt, că steaua "fumează". Telescopul gigantic din Chile, care obţine imagini de la patru telescoape mai mici şi apoi le combină într-una care ar fi putut fi obţinută de o "farfurie" de peste 100 de metri în diametru, a obţinut imagini fără dubiu.

Acestea arată modul în care praful de carbon este expulzat printr-o zonă mică, ce ar putea fi de fapt un vulcan stelar gigantic. O altă stea, numită "RY Sagittarii", cam de 60 de ori mai mare decât Soarele, fumează şi ea, undeva la vreo 6.000 de ani lumină de noi.

Nu e limpede dacă atomii de carbon sunt expulzaţi în stare gazoasă şi se solidifică abia după ce se depărtează de stea, învăluind-o brusc într-o pâclă neagră, sau dacă norul se formează chiar la suprafaţa stelei, din alte cauze. Dar de fumat, fumează. Viaţa şi obiceiurile stelelor sunt încă mistere pentru noi. În privinţa lor avem nenumărate teorii şi prea puţine certitudini.

Noile telescoape, specializate pe diverse zone de radiaţie magnetică, vor schimba în curând multe dintre aceste teorii, dar până când vom putea explica limpede cum se naşte şi cum moare o stea vor mai trece câteva generaţii.

Soarele, cea mai apropiată stea

Steaua din centrul Sistemului Solar în care ne aflăm este, din punct de vedere astronomic, banală. Soarele are la suprafaţă "numai" 6.000 de grade Celsius, în timp ce în interiorul său se ating peste 15 milioane de grade. Gazele din coroana solară ating însă un milion de grade, fiind expulzate brusc din interior spre marginea "rece". Soarele se învârte în jurul axei proprii, având la Ecuator o viteză mult mai mare decât la poli, ceea ce ne garantează că este în întregime gazos.

Având o vârstă de aproximativ 4,6 miliarde de ani, el este o stea care se află abia la jumătatea vieţii sale. Pe suprafaţa lui se pot vedea multe "pete", care sunt mai răcoroase decât restul, fiind locuri unde câmpul magnetic atinge intensităţi uluitoare. Numărul de pete se schimbă cam o dată la 22 de ani, fiecare pată având o viaţă efemeră, de la numai câteva ore până la cel mult câteva zile.

Culoarea unei stele îi arată temperatura

Privind cerul cu un telescop putem observa că nu toate stelele se văd albe. Unele sunt roşii, precum Betelgeuse, şi sunt cele mai "reci" stele, lipsite de energie şi aflate la un pas de << moarte >> . Stelele obişnuite sunt galbene şi au temperaturi de 6.000 - 8.000 de grade la suprafaţă, aşa cum este Soarele nostru. Cele mai fierbinţi stele se văd albastre, precum Sirius, cunoscută şi sub numele de Steaua Câinelui.

Stelele nu << clipesc >> , chiar dacă aşa ni se pare când ne uităm la ele. Fenomenul este provocat de atmosfera terestră care, fiind formată din mai multe straturi de diferite densităţi, face ca raza de lumină ce vine de la stea să se refracte în mod diferit, de la strat la strat, ceea ce creează o imagine tremurată. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele, iar dincolo de el, Alpha Centauri, până la care o navetă construită de om ar face cam 42.000 de ani, mergând cu viteză maximă.

E colosal! Imaginile trimise de telescopul spaţial Spitzer ne arată două clustere, în centrul cărora se află grupurile de gigantice roşii care sunt pe moarte. E extraordinar să priveşti atâtea stele care oricând pot exploda şi se pot transforma în supernove.

Ben Davies, astronom