Ştefan Snakovski şi arta de a meşteri

Este polonez la origini, a fost educat de unguri, a luptat în armata germană, a fost luat prizonier de ruşi şi trăieşte în România

Ştefan Snakovski s-a născut în Baia Sprie, într-o familie de polonezi. A făcut şapte clase la şcoala bisericii romano-catolice, cu călugăriţe maghiare. „Ne-au învăţat şi cum să ne comportăm în societate, fetele au învăţat şi lucrul de mână, şi gătitul”, povesteşte aproape nonagenarul.
În 1936 a intrat ca ucenic la un atelier de lăcătuşerie. „Meşterul Schnir Emeric m-a învăţat că fierul vechi, dacă e prelucrat, e fier nou, se pot face din el piese noi, nu ca acuma, când e aruncat”, spune meseriaşul.
A făcut şi şcoala de ucenici şi a dat examen de calfă în 1942, primind un act cu care se putea angaja la orice fabrică. Era însă prea ataşat de maistrul său. „Era om de omenie, mi-a zis că, atât cât trăieşte, pot lucra cu el. Atunci maistrul era Dumnezeu într-un atelier!”, îşi aduce aminte Pista bacsi. 
Începuse al doilea război mondial şi în 5 octombrie 1942 a fost înrolat în armata germană, ce ocupase România. A făcut trei luni de instrucţie la Zalău şi a fost trimis pe front cu o unitate de artilerie grea. A luptat în Polonia, Cehoslovacia şi Germania. Când frontul a fost spart pe râul Oder, s-au retras spre linia de demarcaţie dintre teritoriile ocupate de americani şi ruşi.
A fost luat prizonier de ruşi cu 200 de metri înainte de a ajunge la americani. Cei 14.000 de prizonieri capturaţi atunci au fost duşi pe jos 600 de kilometri până în Brno (Cehoslovacia). Au fost duşi în Rusia, regiunea Dombas, unde au lucrat la minele de cărbune.

Este şi inventator

A fost trimis acasă, ajungând în Baia Sprie în iarna anului 1947. Avea cam 40 de kilograme. După ce s-a pus pe picioare, a redeschis atelierul, dar acesta a fost  naţionalizat, în 1950.  S-a angajat apoi la un atelier de stat, iar apoi ca strungar şi maistru la mina Cavnic.
A inventat un aparat de tăiat garnituri de etanşare pentru coloane de aeraj, o maşină de încărcat minereu, a amenajat cabine pentru arbitrii de la concursurile de sărituri de la trambulină şi a făcut sute de lămpi cu carbid în miniatură. S-a pensionat în 1982, dar nu s-a liniştit. A făcut echipă cu Gheorghe Kuceric, Iancsi Galko şi Alexandru Farkas (fiecare de peste 70 de ani!) şi au făcut instalaţii electromagnetice pentru clopote de biserici.
În 1990-1992 au lucrat la clopotul mare de la Biserica romano-catolică din Baia Sprie, au pus pe rulmenţi două clopote din Turnul lui Ştefan din Baia Mare şi clopotul cel mare l-au automatizat. Acum meştereşte doar acasă, dar are o filosofie simplă pe care o urmează. „Ai făcut ceva azi? Dacă nu ai făcut, de ce mănânci?”