Adevarul.ro

Cetăţenii sunt iobagi prin impozite sau angajaţi direct pe tărâmul statului arendat birocraţiei.

Vă aduceţi aminte de bancul cu Bulă care alerga cu o băbuţă în spinare? “Ce faci Bulă? Ajut o băbuţă să treacă strada. Cum, cu ea în spate? Păi, dacă ea nu voia!?”

Aşa e şi cu statul socialist, statul birocratic, statul bunăstării. Faci ce vrea el, nu ce vrei tu. Afirmaţia că în prezent sistemele economice din lumea democratică ar fi capitaliste şi că acolo acţionează în totalitate piaţa liberă este la fel de absurdă ca şi pretenţia că şi China e capitalistă sau că politica economică a URSS ar fi fost în timpul lui Gorbaciov una „liberală”. În realitate, încă de la precedenta criză din anii ’30, asistăm peste tot în lume la creşterea rolului statului, la o reglementare din ce în ce mai accentuată.

Dacă prin anii 1880 economistul Paul Leroy-Beaulieu susţinea că impozitarea producţiei naţionale cu 12% era exorbitantă, împiedicând creşterea economică şi libertatea, cinci decenii mai târziu însuşi Keynes aprecia că o rată a fiscalităţii de 25% reprezintă maximul tolerabil. Şi totuşi, ponderea cheltuielilor guvernamentale creşte în continuare, de exemplu în Franţa şi Germania, în ultimele decenii, depăşind sistematic 50% din PIB.

Statele acaparează un volum din ce în ce mai mare de transferuri şi redistribuire forţată, afectând negativ plata muncii, economisirea şi investiţiile. Şi aceasta este una dintre cauzele crizei, poate cea mai importantă. „Planificarea” economiei de piaţă scoate treptat din funcţiune mecanismele pieţei. Maşinăria statului bunăstării produce un imens aparat administrativ în încercarea de subordonare a economicului de către politic.

„Omul contează mai mult decât piaţa” sau „în democraţie, voturile decid, nu banii” sunt doar pastile electorale ieftine, ce nasc convingerea nefastă că redistribuirea veniturilor de către guverne prin impozitare şi politici economice e o datorie morală, un act de justiţie socială. Raţionamentul e fals. Omul nu poate avea interese potrivnice cu piaţa şi banii, adică cu instrumentele pe care el însuşi le-a creat în convieţuirea socială. De fapt, antreprenoriatul şi concurenţa constituie locomotiva progresului economic, în timp ce sectorul public, aşa cum plastic spunea Milton Friedman, joacă rolul vagoanelor din trenul dezvoltării.

Odată cu înstăpânirea fricii în timpuri de criză, statul profită peste tot şi acumulează mai multă putere în raport cu contribuabilii. Cu bani proaspăt tipăriţi, sau luaţi cu japca prin impozite, sau împrumutaţi, statele cumpără instituţii financiare, corporaţii în dificultate, finanţează afaceri sub pretextul că apără locurile de muncă şi interesul social. Basme! Falimentele, după schimbarea de proprietate şi apoi reconstrucţia afacerilor, sunt cele care revigorează piaţa muncii şi dau naştere unor companii sănătoase. Politicienii nu acceptă însă asta. Ar costa voturi.

Nevoile devin uriaşe, statul aplică principiul lui Colbert, ministrul de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea, în materie de fiscalitate: jumuleşte gâsca fără să simtă. Exemplul cel mai relevant în ultimele săptămâni este Anglia lui Gordon Brown, silit după orgia cumpărărilor de bănci să anunţe creşterea iminentă a impozitelor.

Acum 200 de ani, gâştele fiscalizate erau domestice. Astăzi ele sunt sălbatice. În lumea libertăţilor globale, dacă le smulgi penele, zboară spre zone mai calde. De la noi au zburat cu milioanele. Nu ne-a trebuit decât criza noastră cea de toate zilele în ultimii 20 de ani. Am dezvoltat un stat pur şi simplu feudal. Cetăţenii sunt iobagi prin impozite sau angajaţi direct pe tărâmul statului arendat birocraţiei. Ea îşi apropriază cât mai mult din valoarea produsă de societate pentru a o redistribui politic. Trăim cu nepăsare în lumea lui Bulă. El, pe banii noştri, cu totul la întâmplare, trece pietonii de pe un trotuar pe altul. Noi suntem mulţumiţi, ne place jocul, aşteptăm să vină o minune. Altfel, îl schimbăm pe Bulă cu altul la fel!