Staţiunea Mamaia, în prima vară de după Revoluţie: sărăcie, resemnare şi întuneric

După Revoluţie, turiştii veneau la mare numai şi numai pentru mare. Nimic altceva nu era atractiv

Câteva articole publicate în ziarul „Adevărul" în iulie 1990 ne aduc aminte despre felul în care a început turismul românesc post-decembrist.

În vara lui 1990, românii începeau deja să spună „era mai bine înainte". În lipsa unei strategii turistice, staţiunea Mamaia se prezenta în condiţii jalnice, în prima vară de după Revoluţie, după cum relatau jurnaliştii de la „Adevărul" într-o serie de articole de la malul mării.

„Traversăm satul de vacanţă cu mare băgare de seamă. Hârtoapele, pietroaiele, crengile uscate constituie un real pericol pentru integritatea aventurierului neavizat. Intrăm în Mamaia prăfuiţi gata. Ştim că n-a plouat de o lună, dar pământul nu trebuie să arate crăpat. Iarba n-are voie să devină fân". Trecute erau verile în care turiştii din nordul Europei asaltau litoralul nostru.

Dincolo de imaginea prăfuită de afară, în interiorul hotelurilor atmosfera era încremenită.
„Hotel Restaurant Aurora. Totul cufundat în semi-întuneric. Rafturile sunt goale cu excepţia a trei pachete de ţigări. Poate în grădina restaurantului găsim o răcoritoare. Sunt doar navete goale. Nu-i nimic. Poate la recepţia hotelului Meridian ne potolim setea. Aş! Aici se poate găsi doar ceva artizanat, de cel mai îndoielnic gust. Barul e şi mai sărac.

În apropiere e un bazin cu două lebede, probabil din ipsos. Plutesc pe ceva ce s-ar putea numi apă, dacă facem abstracţie de culoarea ei dubioasă. Mirosul este insuportabil, aşa că ne repezim la hotelul Delta. Direct peste maidan. I-am zice peluză dar acum e un fel de pustiu presărat cu crengi rupte, ziare, lăzi, gunoaie. În holul recepţiei - două televizoare. Oamenii stau ciorchine, în picioare. Filmul de la televizoare captează atenţia turiştilor. În camere nu sunt asemenea receptoare. Refturile barului sunt pline de poleială şi trei sticle de vin. Hai la restaurant! S-a făcut deja ora 22.00. Un vecin de masă ne spune să stăm potoliţi, că în afară de apă potabilă n-ai ce bea".

Cel dintâi ministru al turismului, după Revoluţia din decembrie 1989, a fost Mihai Lupoi (ianuarie-februarie 1990). Lui i-a urmat Constantin Fota.

Cu adevărat tragică era problema apei minerale. Un director de hotel se plângea: „Apemin Borsec a motivat mai întâi lipsa buteliilor. Apoi n-au mai avut capse. Am făcut rost de o tonă de capse dar apa minerală tot n-a apărut". Meniurile de pe mesele restaurantelor rămăseseră captive legilor ceauşiste, astfel că ele erau limitate de patru baremuri. 34 de lei (pentru sindicalişti), 64 de lei, 110 şi 120 de lei.

Noaptea, Mamaia era în beznă. Lipseau becurile: „Din necesarul de 15.000 de becuri cu halogen, n-au putut fi obţinute de la fabrica din Timişoara decât 1.000".

Reporterii „Adevărul" terminau relatările despre perla litoralului românesc într-o notă poetic-tragică: „Mamaia este un filon de aur. Părăsit. Neexploatat. Staţiunea arată jalnic. O carte de vizită mototolită, din care nu se mai poate citi nimic".