Sportul oaselor subţiri

Sportul oaselor subţiri

O serie de studii publicate în ultimii doi ani relevă că oasele cicliştilor sunt foarte fragile. Cercetătorii nu cunosc exact cauzele acestui fenomen, dar cred că masa corporală are un rol decisiv.

În 2006, Aaron Smathers, pe atunci în vârstă de 29 de ani, era un absolvent al Departamentului de Sănătate şi Educaţie Fizică de la Universitatea din Oklahoma, care strângea date pentru un studiu despre oasele fragile ale cicliştilor. Unul dintre subiecţi era chiar el, deoarece participa de ani de zile la curse. O analiză recentă arătase că oasele sale erau mai puţin dense decât media pentru un bărbat de vârsta lui.

La scurt timp după ce a primit aceste rezultate, a avut un accident într-o cursă şi şi-a fracturat clavicula. Şase săptămâni mai târziu, în prima cursă de după incident, a fost înghiţit de un morman de biciclişti, s-a accidentat din nou şi şi-a rupt iarăşi clavicula. În plus, şi-a fracturat atât de tare şoldul încât bila de la articulaţie s-a rupt. „Mai târziu m-am gândit că asta îmi susţine studiul”, spune el, citat de „New York Times”.

Şi alte studii par să sugereze că oasele cicliştilor sunt afectate de sportul practicat. Un lucru e sigur: rata fracturilor osoase la cicliştii de top este ridicată. Celebrul Lance Armstrong şi-a rupt clavicula anul acesta, în vreme ce Christian Vande Velde, o altă speranţă a ciclismului american, şi-a fracturat în luna mai şase oase, dintre care trei la coloana vertebrală, într-un accident în turul Italiei. Desigur, impactul cu asfaltul la 65 de kilometri pe oră poate rupe oasele oricui. Dar cercetarea lui Smathers sugerează că alţi factori ar putea contribui la rata ridicată a fracturilor.

„Dacă ai o masă osoasă redusă, poţi să te alegi cu fracturi mult mai grave de la un accident” decât dacă oasele tale ar fi mai groase, subliniază el.

La un pas de osteoporoză

Cercetătorul a comparat densitatea osoasă a 32 de bărbaţi, participanţi la competiţiile de ciclism, majoritatea între 20 şi 30 de ani, cu cea a unor bărbaţi de aceleaşi vârste, care erau activi fără a avea însă o activitate competiţională. Radiogafiile oaselor au arătat că aproape toţi cicliştii aveau o densitate osoasă semnificativ mai mică în coloana vertebrală decât cei din celălalt grup. Unii dintre sportivi, tineri care nu trecuseră încă de 30 de ani, aveau osteopenie în coloana vertebrală, stadiu de la care mai e doar un pas până la osteoporoză. „A fost surprinzător şi destul de deranjant să găsesc bărbaţi de 20 şi ceva de ani cu osteopenie”, a spus Smathers.

Un alt studiu recent, publicat anul trecut, a avut rezultate similare. Autorii au urmărit o serie de ciclişti de competiţie de-a lungul unui sezon de curse în Colorado. Sportivii, cu vârste cuprinse între 27 şi 44 de ani, aveau la început o densitate osoasă uşor sub medie. La sfârşitul sezonului, ei pierduseră însă o parte semnificativă din masa osoasă a şoldurilor, dar nu şi a coloanei vertebrale. Trei luni mai târziu, analizele au arătat că sportivii recuperaseră o mică parte din masa osoasă.

Alte studii de mai mare anvergură sugerează faptul că alte sporturi de anduranţă nu dăunează oaselor la fel de mult ca ciclismul şi că au în general un efect benefic. Un raport de cercetare publicat în martie, de exemplu, care a comparat densitatea osoasă a unor halterofili, alergători şi ciclişti a arătat că cei din urmă aveau o densitate a oaselor mai mică decât celelalte două categorii de sportivi. Într-un alt studiu, participanţii, specializaţi în triatlon, au câştigat uşor în masa osoasă de-a lungul unui sezon.

Masa corporală, factor decisiv

Ciclismul, spre deosebire de alergare sau de ridicarea greutăţilor, are un impact mic asupra scheletului. Oasele reacţionează la agresiunile externe întărindu-se. Smathers şi ceilalţi cercetători nu sunt siguri de ce cicliştii au o densitate osoasă mai mică. Studiile lor sugerează că masa corporală este un factor decisiv. Potrivit raportului lui Smathers, cei mai uşori ciclişti aveau cea mai mică densitate osoasă.

În plus, ­mulţi sportivi serioşi ard mai multe calorii într-o zi decât consumă, un dezechilibru energetic studiat pentru a-i determina impactul asupra pierderii masei osoase. O veste încurajatoare este că majoritatea celor care practică ciclismul ca hobby nu trebuie să se îngrijoreze prea mult. „Studiile de până acum s-au concentrat în principal asupra cicliştilor de performanţă”, spune Smathers.

„E o categorie foarte specializată. Oamenii ăştia se antrenează ore în şir la intensitate foarte mare. Transpiră mult. Nu ies niciodată să alerge. Nu prea fac nici ridicări de greutăţi” pentru a evita să crească în greutate. „Cicliştilor de competiţie le-aş recomanda să se antreneze şi la ridicarea greutăţilor.” Iar pentru cei care se antrenează mult pe bicicletă, sfatul lui Smathers este să facă o radiografie. „E bine să ştii cum stai.” Pentru el, cariera de ciclist s-a încheiat cu o operaţie la şold şi patru şuruburi metalice în articulaţie după al doilea accident grav. „Îmi lipsesc cursele”, spune el.

Partea bună este însă să cea mai recentă radiografie a arătat că densitatea sa osoasă este încă redusă, dar se află în creştere.

Calciul stopează deteriorarea oaselor

Transpiraţia ar putea juca un rol important în pierderea densităţii osoase, deoarece un ciclist poate pierde pe oră prin transpiraţie sute de miligrame de calciu, mineral esenţial în dezvoltarea oaselor. Unii cercetători cred că sportivii trebuie să consume calciu în timpul exerciţiilor fizice. În 2004, un studiu de laborator a analizat impactul consumului de apă asupra sportivilor.

Unii ciclişti au băut apă de la robinet în timpul unei şedinţe de 50 de minute de pedalat pe o bicicletă de exerciţiu, iar alţii, apă îmbogăţită cu calciu. Primii aveau în sânge un nivel mult mai ridicat de substanţe chimice, fapt corelat cu scăderea densităţii osoase. Cercetătorii sunt de părere că apa sau băuturile îmbogăţite cu calciu consumate în timpul curselor cu bicicleta ar putea stopa parţial pierderea densităţii osoase.