Somnul raţiunii naşte monştri! Reconstrucţia post-conflict a posturii României după procedura de suspendare a Preşedintelui

Iulian Chifu

Trebuie să recunosc că am greşit. Am considerat că e necesară instituţionalizarea coabitării pentru a face să meargă tandemul Preşedinte-majoritate/Premier şi am greşit.

În fapt, s-a demonstrat că nu a existat dorinţa de a face un asemenea efort, ce presupunea compromisuri, negocieri şi crearea clară a unor spaţii de acţiune pentru toţi actorii, precum şi a unor reguli de angajare şi soluţionare a diferendelor dintre Preşedinte şi Premier, cu precădere.

În schimb, opţiunea a fost câştigarea cu orice preţ a puterii, a întregii puteri. Iar costurile unei asemenea întreprinderi au fost enorme, deşi, formal, responsabilitatea nici măcar nu a fost asumată de către cei ce au generat lovitura în forţă a suspendării Preşedintelui printr-un procedeu complex cu baze juridice reprobabile, pe care nu le vom discuta aici.

Tehnocrat fiind, am să propun abordarea profesională, de aceea e mai puţin relevantă aici, pentru analiza noastră, bătălia politică, imaginile create, propaganda părţilor implicate, ci ne interesează cât şi ce rămâne după bătălie, eventual pentru români şi pentru România ca ţară. Indiferent de cum se va încheia episodul, la referendumul din 29 iulie, costurile naţionale vor fi plătite de către toţi cetăţenii români, iar cei ce vor fi în funcţie, în orice poziţie s-ar regăsi ei, vor trebui să reconstruiască postura României într-un format coerent, aşa cum trebuie recâştigată credibilitatea sa ca stat de drept, euroatlantic şi European, precum şi prestigiului său internaţional de actor predictibil şi stabil. Şi aici trei sunt direcţiile în care efortul trebuie utilizat: statul de drept, orientare strategică, securitate şi politică externă şi independenţa justiţiei.

Statul de drept: fundament al unei ţări europene, democratice şi stabile

Unul dintre criteriile fundamentale de la Copenhaga, dinaintea accederii către deschiderea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană, se bazează tocmai pe reguli clare ale jocului democratic, pe instituţii stabile, pe alegeri care să permită sustenabilitatea orientărilor, a angajamentelor şi a evoluţiilor unui stat, dar şi a raportărilor la şefii şi reprezentanţii instituţiilor. Pentru fiecare dintre statele aspirante se verifică separarea puterilor în stat, supremaţia legii şi reguli stricte de accedere şi ieşire din funcţie a reprezentanţilor statului-politici sau funcţionari publici, în care criteriul democratic, al legitimităţii şi cel al legalităţii se conjugă într-un mod specific dar clar, transparent şi cunoscut de către toţi actorii interni sau externi.

Preşedintele a fost ales în anul 2009, alegerea fiind validată şi necontestată. Parlamentul a fost ales în 2008 iar structura sa a suferit modificări de majoritate doar datorate traseismului politic, jocul de influenţă generând în timp majorităţi diferite. Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Guvernul sunt alte instituţii fundamentale care intră sub lupa respectării criteriilor statului de drept.

Ca şi arbitrariul, şi lipsa de reguli subminează statul de drept şi-l pot aneantiza, atunci când uzul de drept al unei puteri sau majorităţi conjuncturale sau nu se transformă în abuz de drept: nu trebuie schimbate reguli pentru un scop politic sau pentru o acţiune specifică la un anumit moment dat, cu atât mai puţin pentru un om. Or exact despre asta a fost vorba în prima săptămână din iulie.

Indiferent cine va asuma responsabilităţile în stat după 29 iulie, principala responsabilitate va fi aceea de a proba partenerilor din UE şi poate în primul rând aliaţilor din NATO, precum şi partenerilor strategici, până la urmă lumii întregi, că arbitrariul şi raţionamente de tip sic volo - "c-aşa vreau eu" vor fi inversate şi nu se vor mai repeta vreodată.

Dacă schimbările instituţionale au la bază exclusiv argumente privind bătălia pentru putere - realizate prin acţiuni de natură juridică cu încălcarea conştientă şi asumată voit a Constituţiei şi regulilor, atunci statul de drept este pus în cauză. Iar dacă procesul trece prin limitarea rolului de control de legalitate al Curţii Constituţionale - fie prin diminuarea atribuţiilor sale, fie prin blocarea accesului normelor juridice adoptate şi care produc efecte pe rolul instanţei constituţionale, statul de drept este pus între paranteze.

Ce dovadă mai clară poate fi decât faptul că astăzi, în ciuda unei decizii a Curţii Constituţionale şi a unei legi validate, trimise spre promulgare Preşedintelui interimar - pentru ca ulterior să fie publicată în Monitorul oficial pentru a intra în vigoare - nu se ştie încă dacă nu cumva regulile jocului pentru viitorul referendum de demitere a Preşedintelui nu vor fi stabilite printr-o ordonanţă a Guvernului, adoptată fără posibilitatea de a fi supusă controlului de constituţionalitate de către Curte, în absenţa unui Avocat al Poporului care să facă acest demers. Cea mai perfectă dovadă a absenţei statului de drept în România pe orice criteriu european: instabilitatea regulilor, neclaritatea celor care se aplică în cazul unei proceduri în curs, şi asta în cazul procedurii de demitere a celui mai important demnitar al statului, Preşedintele.

Indiferent cine va deţine controlul puterii şi va reprezenta instituţia Prezidenţială, va conduce Guvernul sau va conduce majoritatea, va trebui să inverseze aceste procese, să readucă întregul sistem instituţional în limitele statului de drept (chiar şi după 29 iulie, după referendum) şi să garanteze aliaţilor şi partenerilor europeni că aceste reguli nu mai pot fi încălcate vreodată, toate acestea până la adoptarea unei noi Constituţii. O întreprindere dificilă şi în care simplele angajamente nu sunt suficiente.

Ar trebui generat deja procesul de constituire a unei echipe de jurişti cu puternică reprezentare internaţională, cu invitarea Comisiei de la Veneţia care să ofere un raport după evaluarea completă a sistemului constituţional, a abordărilor de după 1 iulie şi a efectelor asupra statului de drept, respectiv asupra formulelor de revenire la normalitate şi la formulele de garantare a sustenabilităţii regulilor jocului democratic instituţional în România.

Orientarea strategică, securitatea şi politica externă a României europene şi euroatlantice

Un al doilea capitol important care va trebui atins prin eforturi susţinute ale conducerii politice de vârf, prin acţiuni şi proiecte care să implice ulterior întregul efort diplomatic al României, este cel de garantare a orientării strategice a României. Ca stat european şi euroatlantic, partener strategic al SUA, Marii Britanii, Poloniei, Turciei, România va trebui să arate că orientările programatice asumate până în acest moment şi consemnate atât în documentele electorale şi politice cât şi în Strategia Naţională de Apărare în vigoare rămân ca permanenţe strategice ale ţării noastre.

În fapt, ambiguitatea voită, prea multe declaraţii s-au făcut privind opţiunile reconcilierii cu Rusia, într-un moment de îngheţare a relaţiilor bilaterale ruso-americane şi a unei temporizări a dialogului până după alegerile prezidenţiale americane, pentru ca asemenea declaraţii să nu joace un rol nefast, în orice caz să ridice dubii din cauza lipsei de credibilitate a unor asemenea demersuri înaintea reaşezării relaţiilor ruso-americane pentru a nu presupune un voluntarism ce poate vulnerabiliza ţara noastră pe această relaţie.

Mai adăugăm aici semnele de întrebare şi privind prea desele tendinţe de a recurge la China ca la un partener strategic, la finanţările ei într-o formă netransparentă pentru ca tendinţa scăpării de sub regulile de finanţare transparentă pe piaţa mondială să nu fie puse sub semnul întrebării, cu sumă de problematici în domeniul competiţiei, a pieţei interne europene, a drepturilor de autor pe care această relaţie le presupune dacă nu sunt respectate acquis-ul european din lipsă de capacitate legitimă de finanţare. Şi nu am citat argumente mai subtile sau nepublice care se vehiculează în diferite cancelarii.

O orientare strategică spre Rusia şi China, prezumată sau chiar subliniată de unii parteneri externi din raţiuni diverse, e ultimul lucru pe care ambiguitatea actualei situaţii îl reclamă şi, aici din nou, nu mai e vorba despre angajamente luate prin declaraţii şi vorbe sau prin invocarea regulilor subsecvente apartenenţei la UE. Aici trebuie garanţii solide privind sustenabilitatea orientării euroatlantice şi europene a României, a asumării Occidentului cu toate regulile sale. Acest lucru cu toată deschiderea spre relaţii bilaterale legitime, reconstruite, cu toţi actorii internaţionali, inclusiv cu statele emergente.

În planul securităţii, România a trecut prin această instabilitate crescându-şi vulnerabilitatea, într-o perioadă în care Grecia se apropie de încetare de plată, statele europene însele au probleme de credibilitate în aplicarea mecanismelor financiare de stabilitate în timp ce creşterea economică este insignifiantă, iar Finlanda - ca şi alte state în format mai puţin vocal - dă semnale de ignorare a solidarităţii în spaţiul financiar, optînd chiar pentru retragerea din Euro decât să plătească „datoriile celorlaltor state".

Pe de altă parte, Siria este în fierbere şi nu va prinde sfârşitul verii fără o soluţie cel mai probabil violentă intern, cu impact extern, în timp ce Iranul se poziţionează tot mai agresiv în blocarea strâmtorii Hurmuz iar flota americană în protejarea statelor Golfului şi a intereselor sale în regiune, într-o încrâncenare ce poate oricând duce la o lansare de rachetă şi la escaladarea ulterioară în război.

Din acest punct de vedere, România se află în ceea ce se poate numi perspectiva unei „furtuni strategice perfecte" din punct de vedere securitar, iar episodul curent, ca şi perioada/perioadele electorale ce urmează, dar mai ales conducerea statului cu legitimitate redusă şi cu reguli neclare şi nerespectate, cu o credibilitate externă redusă sau ambiguă, pot crea dificultăţi majore. Iar dacă la nivelul omului de rând lucrurile acestea par îndepărtate, nivelul dobânzilor la împrumuturile pentru acoperirea deficitului bugetar în creştere sau retragerea sumelor investitorilor străini din economie şi din băncile subsidiare ale unor actori bancari externi devin argumente ce vor arde la buzunar, alături de inflaţia care se anunţă în creştere, ca şi cursul de schimb, şi care vor diminua serios economiile românilor.

Nu în ultimul rând, este vorba despre politica externă a României, la fel de instabilă şi incoerentă în ultima perioadă, dar şi cu episoade reprobabile, cel puţin discutabile privind declaraţii tranşante inacceptabile la acest nivel politic, şi care vor necesita eforturi diplomatice majore pentru a fi rebalansate. De la o declaraţie politică trimisă ca punctaj ambasadelor României în străinătate în legătură cu evenimentele din România la ambiguităţi şi schimbări de ton s-a ajuns la formulările cele mai grave, la răţoieli de tip Miloşevici, împotriva Germaniei şi a Europei, de pe poziţii naţionaliste, venite de la un prim ministru tânăr, mai puţin experimentat dar fără nici o reţinere în a verbaliza sentimente şi nu mesaje gândite, care ne vor costa pe toţi. Nu mai vorbim despre faptul că el se vrea reprezentant la viitorul Consiliu European alături de doamna Merkel.

Nici preşedintele sârb Nikolici nu şi-a permis o campanie electorală anti-europeană decât bine nuanţată în exprimări şi gesturi, iar după alegerea ca preşedinte a jucat fără cusur cartea europeană la nivel declarativ, evitând afirmaţii tranşante şi greu de nuanţat ulterior, precum s-au întâmplat la Bucureşti. Iar situaţia sa e mult mai complicată, iar contextul şi pregătirea sa anunţau derapaje naţionaliste cu valoare de întrebuinţare electorală.

A făcut-o la Bucureşti cine nu se aştepta Occidentul, un premier al unui stat european, parlamentari europeni, lideri ai unui partid european, toţi membri ai familiei europene socialiste. Un demers complet inacceptabil şi care ameninţă să izoleze România şi să scoate românii din Europa, transformând un întreg popor în persoane paria şi afectându-le dreptul la liberă circulaţie.

Responsabilitatea liderilor politici reclamă exact această abilitate, de a nuanţa afirmaţii gândite în cabinete de către consilieri şi diplomaţi, afirmaţii care să permită interpretări avantajoase, repoziţionări şi amendamente în perspectivă. Unele afirmaţii dure la adresa statului lider al Europei sunt echivalente cu negarea Holocaustului, chiar dacă formulările diplomatice ale liderilor tuturor partidelor politice germane lasă loc de interpretări nuanţate la Bucureşti, cum era normal. Dar toate afirmaţiile merg în siaj cu afirmaţia cancelarului german. Diplomaţia românească are mult de lucru şi din greu, dar oricum are nevoie de impactul şi miezul acţiunilor din ţară pentru a putea duce lupta cu recâştigarea statutului şi demnităţii României cu şanse de câştig, şi cu credibilitatea demersurilor în capitalele europene şi peste ocean.

Independenţa justiţiei: cheia integrării depline în UE şi garanţia menţinerii şi atragerii investitorilor străini

Nu în ultimul rând, cel de-al treilea pilon al reconstrucţiei credibilităţii României şi a statutului său de stat european democratic, este cel legat de garanţii privind independenţa justiţiei. Prea multe date, fapte, procese, capete de probă, zvonuri sau poveşti se vehiculează pe aceste teme în spaţiul public românesc. De la evitarea unei decizii definitive prin demisie şi declinarea competenţei unei instanţe la zvonul privind graţierea unui politician de prim plan condamnat şi mergând mai departe la şoaptele de culise vizând promisiunile unui politician, ministru, parlamentar către finanţatori şi membri de partid privind aranjarea soluţiilor unor procese, eventual pe bani, toate sunt reprobabile şi ne condamnă în faţa Europei.

Aici eforturile vor fi mult mai grele pentru că şi argumentele sunt mult mai puţine. Tentaţia politizării justiţiei, a controlului asupra instanţelor, a preluării justiţiei de către un partid sau altul sunt semnale care subminează independenţa justiţiei şi trimit în derizoriu eforturile unei întregi diplomaţii, oricât de abilă şi bine pregătită, inventivă şi profesionistă ar fi ea.

Or ultimele evenimente şi preluarea puterii complete în stat cum s-a făcut ridică semne de întrebare asupra motivelor care au dus la un asemenea desant inexplicabil dacă nu ar fi valori importante care contează pentru cei ce au inspirat mişcarea şi sunt dincolo de lupta legitimă pentru putere. De exemplu blocarea unor dosare în justiţie şi amestecarea lor între instanţe şi competenţe, schimbarea şi controlul unor procurori şefi, limitarea sau dirijarea activităţii unor instituţii de control sau urmărire penală şi aşa mai departe.

Diplomaţii de la Bucureşti au cunoştiinţele cele mai avansate asupra situaţiei din România, mult mai importante decât cele pe care le are secvenţial media românilor. Ei informează cancelariile şi statele de unde provin iar lucrurile sunt cunoscute în cea mai crudă şi nudă formă a lor, nemachiate şi fără nici un aranjament cosmetic, chiar şi dincolo de zâmbete diplomatice sau absenţa propriu zisă a verbalizării unor reproşuri, însă sancţiunile vin cu prima ocazie când cerem ceva sau dorim un sprijin de la comunitatea internaţională. Independenţa justiţiei e un domeniu în care multe fapte, acţiuni, programe erau oricum necesare, cu atât mai mult acum, în actualul context şi când s-a pus sub semnul întrebării aceste perspective,

A fi european înseamnă şi respectarea în litera şi spiritul lor - a tuturor regulilor comunităţii din care facem parte: democraţie, stat de drept, independenţa justiţiei, sustenabilitatea angajamentelor şi orientărilor externe. Ultima săptămână a dat naştere la o amplificare exponenţială a suspiciunilor faţă de România, forţa instituţiilor sale, capacitatea de a funcţiona în limita regulilor democratice.

Iar apropierea unor momente propice în care lidershipul din parchete, CSM, Curţi de justiţie şi agenţii conexe de control e în măsură să crească nervozitatea partenerilor externi, deja alertaţi de modul de tratare a Curţii Constituţionale - ca să nu mai vorbim aici de tentaţia schimbării judecătorilor Curţii Constituţionale sau subminarea activităţii sale şi negarea preeminenţei deciziilor Curţii şi a controlului de constituţionalitate faţă de voinţa manifestată prin număr a unei majorităţi parlamentare.

După referendum avem de decontat această aventură. Avem de plătit costuri, nu ei, politicienii, ci noi toţi, românii. Iar un efort major de reconstruire a credibilităţii României ca actor european previzibil, cu politici durabile, cu instituţii viabile şi funcţionale, va trebui făcut de către politicienii ce se vor afla în vârf şi de diplomaţi în timp. În foarte mult timp. Or tocmai aceasta nu avea România de pierdut: timpul. 3-5 ani, noi oportunităţi ratate, noi costuri, o nouă generaţie de sacrificiu. Cine-şi asumă responsabilitatea şi nota de plată politică ce va veni în toamnă, sau poate anul viitor? Sau celalalt de după el???