Somn uşor, naţiune! Intrăm în noaptea nasurilor lungi…

Mă feresc îndeobşte să folosesc vorbe mari. Cred în schimb că se ivesc momente şi mize când se cuvine să realizăm că în joc sunt, totuşi, ţara şi destinul ei.

Disputa în curs privind mărirea cu 50% a salariilor cadrelor didactice scoate la iveală o sumedenie de anormalităţi dintre cetăţeni şi stat. Tonul bramburelilor l-a dat, la fel ca în alte dăţi, Parlamentul. În numele unor prerogative abuziv interpretate, legiuitorul dă afară Guvernul din Guvern şi se inserează în strategia economică a acesteia. Iresponsabilitatea parlamentară merge până acolo încât include în oferta pusă pe tava celor din învăţământ şi bulgărele de zăpadă care va incita la revendicări şi alte categorii profesionale. Ce contează că intrarea în vigoare a unor asemenea aberant de mari creşteri salariale ar arunca în aer inflaţia şi ar suprima pe termen scurt şi mediu investiţiile din educaţie?! De partea cealaltă, sindicatele licitează enorm, fără a privi împrejur şi fără a le păsa că solicitările lor ar putea da peste cap politici guvernamentale care au dus la o indiscutabilă creştere economică. Demagogia cea mai greţoasă îşi intră în atribuţii în numele unei jecmăneli liber consimţite de ambele tabere. Liberalii una spun în Parlament şi alta fumează în Guvern. Un înflăcărat lider al cadrelor din învăţământ răcnea la guvernanţi acuzând-i că, tratând cu refuz doleanţele sindicale, vor declanşa „mineriada împotriva intelectualilor”! Un procent rezonabil de ipocrizie a oamenilor politici este digerat în orice campanie electorală de bun-simţ. Nasul politicienilor poate aşadar creşte într-o măsură acceptabilă. La noi raportul e inversat şi minciuni colosale se prăvălesc peste capul bietului elector. Îţi trebuie, de pildă, o zdravănă credinţă în ficţiune ca să-i crezi pe pesedişti că vor construi 1.000 de kilometri de autostradă în următorii 4 ani!

Mă feresc îndeobşte să folosesc vorbe mari. Cred în schimb că se ivesc momente şi mize când se cuvine să realizăm că în joc sunt, totuşi, ţara şi destinul ei. Din păcate, continuă să rămână foarte mult spaţiu liber pentru patriotism. Adică pentru acel înălţător instinct al sacrificiului personal şi/sau de grup pentru o ţară aflată în atâtea cumpene. O ţară nu se reconstruieşte atât prin efortul unor elite aflate la putere şi mai mult sau mai puţin pricepute, cât mai ales prin hărnicia şi motivaţia milioanelor de anonimi care, cu gândul la un viitor mai bun al întregii colectivităţi, pun umărul la această recăpătare a normalităţii pierdute. Tuturor celor care, descriind în tuşe groase starea proastă a naţiunii, uneltesc în aceste săptămâni cu spatele la ţară, ar să li se reamintească vremurile în care, în primii ani de după al Doilea Război Mondial, neamţul de rând avea buna-cuviinţă de a se hrăni cu cartofi şi de a se încălzi cu cărbuni sau cu ce se mai găsea printre dărâmături.