Soarele este "complice" în procesul încălzirii globale

Deşi nu este principalul vinovat pentru schimbările climei din ultimii ani, Soarele are şi el contribuţia lui, pentru că îşi schimbă polaritatea câmpului magnetic şi trimite spre Terra

Deşi nu este principalul vinovat pentru schimbările climei din ultimii ani, Soarele are şi el contribuţia lui, pentru că îşi schimbă polaritatea câmpului magnetic şi trimite spre Terra radiaţii suplimentare

Prima furtună magnetică provocată de Soare urmărită sistematic de pământeni a fost cea din august-septembrie 1859, când "New York Times" nota cu uimire: "Furtuna geomagnetică este cel mai mare eveniment al acestui secol.

Biciul Soarelui a ajuns până la noi şi a determinat apariţia a două aurore boreale, una pe 28 august, iar cea de-a doua în noaptea dintre 1 şi 2 septembrie. Cerul s-a luminat în roşu pe timpul nopţii, iar animalele s-au adăpostit speriate, ca înainte de furtună".

Pe măsură ce anii au trecut, savanţii au descoperit că furtunile solare ce au loc cu ocazia schimbării polarităţii magnetice provoacă întreruperi ale telegrafului, radioului şi telefoniei. Prin anul 1972, furtunile solare erau atât de "populare" încât chiar şi oamenii fără pregătire tehnică ştiau că, o dată la 11 ani, Soarele îşi schimbă polii magnetici şi trimite spre Pământ radiaţii suplimentare.

Iată ce nota "New York Times", pe 2 august 1972:

"Astronomii au observat ieri trei explozii solare gigantice în regiunea 331, care au durat în total 15 ore. Sonda Pioneer 9 a detectat prima unda de şoc şi a înregistrat o schimbare a vitezei vântului solar de la 350 la 585 de kilometri pe secundă. Specialiştii spun că pe 4 august, pe Terra, se vor înregistra furtuni şi vor avea loc importante perturbări ale climei.

Deja compania AT&T a raportat o creştere de 60 de volţi a tensiunii din cablul coaxial de telefonie dintre Chicago şi Nebraska". Şi atunci, de ce spun astăzi oamenii că Soarele n-are nicio legătură cu schimbarea climei?

Poluarea şi efectul de seră

Poluarea făcută de omenire în ultimele decenii este de câteva zeci de ori mai mare decât cea de la începutul secolului. Este un fapt dovedit ştiinţific că o anumită concentraţie de metan şi CO2 în atmosferă împiedică transferul de căldură dintre Pământ şi spaţiul cosmic, obligând radiaţiile termice reflectate de pământ să se întoarcă tot spre sol, accentuând astfel creşterea temperaturii.

Dar în privinţa procentelor este o întreagă dezbatere. Toţi recunosc poluarea şi admit că, la limită, ea va provoca supraîncălzirea Pământului, dar unii neagă iminenţa acestui fenomen, iar alţii sunt revoltaţi că activitatea Soarelui şi a stelelor pe lângă care trecem, împreună cu întreg Sistemul Solar, este total neglijată, deşi toţi astronomii ştiu exact despre ce e vorba.

Soarele e o stea albă de la "periferie"

Ca să putem vorbi despre câmpul magnetic al Soarelui trebuie să pătrundem puţin în "intimitatea" lui. Astronomii spun că este o stea de tipul G2V şi ca ea, în Univers, mai sunt milioane de alte stele.

Indicativul "G2" ne garantează o temperatură de 5.780 de grade Kelvin la suprafaţa Soarelui, iar V (adică cifra romană 5) înseamnă că generează energie prin fuziune nucleară, fiind numită "stea albă", pentru că aşa se vede atunci când este văzută din spaţiu. Pentru noi, Soarele pare să fie galben, portocaliu sau roşu din cauza atmosferei şi a unghiului sub care razele lui străbat straturile de aer ale Terrei, la diferite ore ale zilei.

Întreg Sistemul Solar se află la 26.000 de ani lumină de centrul galaxiei şi are nevoie de aproximativ 235 milioane de ani pentru a efectua "o tură", aproape circulară, în jurul centrului acesteia. Cu alte cuvinte, locuim la periferia galaxiei.

Din acest motiv, noi - oamenii - nu putem vedea ceea ce se află dincolo de centrul galactic, întrucât lumina emisă de stelele grupate în mijloc ne "orbeşte". Dacă privim galaxia drept o spirală cu mai multe braţe, putem spune că Soarele trece în prezent prin aşa-numitului braţ Orion, una dintre spirele minore ale Căii Lactee, plasată între două braţe principale, Perseus şi Săgetător.

Chiar dacă în cadrul galaxiei Soarele este doar o stea oarecare, pentru Sistemul Solar el reprezintă aproape totul. La propriu! Masa Soarelui este cam 99,8% din masa întregului sistem, iar toate celelalte elemente (adică planetele, asteroizii, meteoriţii, cometele şi praful cosmic) cântăresc doar 0,2%.

Deşi este atât de masiv, Soarele e alcătuit numai din hidrogen şi heliu, care sunt cele mai uşoare gaze din Tabelul elementelor. Hidrogenul reprezintă 74%, ca masă, dar ocupă 92% din volum. Savanţii estimează că aproximativ 25% din masa Soarelui este formată din heliu şi au rezervat un procent (1%) pentru "posibile alte elemente".

Fiind gazos, se roteşte cu viteze diferite

Deşi pare să stea "cuminte" în centrul Sistemului Solar, Soarele aleargă de fapt cu 217 kilometri pe secundă în jurul centrului galaxiei noastre, Calea Lactee, iar noi facem acelaşi lucru, rotindu-ne suplimentar atât în jurul lui, cât şi în jurul axei Pământului. Ameţitor de impresionant!

Privit de pe Terra, Soarele pare o bilă de foc, perfect rotundă. Şi, ce-i drept, aşa şi este. Diferenţa dintre diametrul ce trece prin poli şi ecuatorul solar este de numai de 10 kilometri, ceea ce faţă de raza lui de 695.500 de kilometri este foarte puţin.

Această formă aproape perfectă este impusă de starea lui de agregare gazoasă - plasmatică, ce permite "aranjarea" continuă a materiei împrejurul axei de rotaţie. Fiind o "bilă" atât de mare şi atât de rarefiată, gazul din care e alcătuit Soarele are viteze diferite la latitudini diferite, pentru că odată cu distanţa faţă de axa de rotaţie se schimbă şi viteza de rotaţie.

Astfel, Soarele are nevoie de 25 de zile terestre pentru a efectua o rotaţie completă la ecuator şi de 35 de zile pentru a efectua o rotaţie completă la poli (unde viteza de rotaţie scade foarte mult). În plus, întrucât Pământul se roteşte şi el în jurul Soarelui, combinând cele două mişcări, rezultă o a treia roaţie, aparentă, iar conform acesteia noi avem impresia că Soarele are nevoie de 28 de zile pământeşti pentru o rotaţie completă la ecuator. Cu alte cuvinte, de la noi se vede altfel!

În centru are peste 13 milioane de grade

Savanţii spun că, din punct de vedere al structurii interne, Soarele este format din două mari straturi: centrul şi fotosfera. Între cele două straturi există diferenţe imense de temperatură. În centru, unde reacţia de fuziune (unirea a doi atomi de hidrogen) eliberează particule de materie ce se ciocnesc de un număr infinit de ori înainte să răzbată până la suprafaţă, temperatura depăşeşte 13,5 milioane de grade Kelvin. În fotosferă, temperatura scade mult, ajungând să fie de "numai" 5.785 de grade Kelvin la suprafaţa Soarelui.

Ca să determine cât de mare este centrul în comparaţie cu restul, savanţii au folosit o metodă asemănătoare cu cea de analiză a cutremurelor: au măsurat lungimea de undă a infrasunetelor ce traversează centrul solar.

Aşa s-a ajuns la concluzia că miezul Soarelui trebuie să aibă cam 10% din volumul total şi conţine aproximativ 40% din masa totală a acestuia. Viteza cu care are loc reacţia de fuziune depinde de temperatura şi densitatea acestei sfere de foc şi a dus la apariţia multor teorii recente. Ce ştim sigur e că, în general, această reacţie se autoreglează, menţinând mijlocul Soarelui într-un permanent echilibru.

Magnetismul Soarelui e schimbător

Diferenţele mari dintre vitezele de rotaţie ale gazelor din Soare, în funcţie de latitudinea la care se află, produc o răsucire a liniilor câmpului magnetic solar în jurul axei de rotaţie şi, periodic, determină "răsturnarea" acestuia.

Acest fenomen are loc o dată la 11 ani şi provoacă aşa-numitul "ciclu solar". Când Soarele se află la minimul său magnetic (adică în momentul schimbării polarităţii), pe suprafaţa lui se văd foarte puţine pete. Petele solare sunt regiuni unde magnetismul este atât de intens, încât fotonii nu pot ieşi prin acele locuri la suprafaţă şi, ca atare, de la noi se văd mai puţin luminoase.

Petele apar mai întâi în zonele polare şi apoi se măresc, se înmulţesc şi migrează spre ecuator. Conform teoriei lui Spörer, petele solare apar întotdeauna ca perechi, fiind formate din două pete cu polarităţi diferite.
În imaginea alăturată, care prezintă liniile de câmp cu cele două polarităţi colorate diferit, petele sunt locurile unde liniile pătrund sau ies din Soare. Când trec în ciclul următor, petele fac schimb de polaritate.

Vremea este sigur influenţată de furtunile solare

Ciclul magnetic solar are o puternică influenţă asupra Pământului. E suficient să ne amintim că aproape toată energia de care dispunem pe Terra provine de la radiaţiile emise de Soare. Inclusiv petrolul şi cărbunele înmagazinează în ele energia absorbită de la Soare de către plantele şi animalele de acum milioane de ani, care între timp s-au fosilizat.

Principala lui influenţă este asupra presiunii atmosferice, care scade ziua, din cauza surplusului de căldură. Aerul începe să se mişte, deplasându-se o dată pentru că se dilată şi apoi pentru că se face o echilibrare a presiunii.

Aşa apar vânturile, care plimbă vaporii proveniţi din încălzirea stratului superficial al mărilor şi oceanelor, aducând ploi şi ninsori, în funcţie de anotimp. Mecanismul climatic este, desigur, mult mai complicat decât am precizat aici, dar deocamdată ne interesează doar faptul că Soarele este "păpuşarul" care acţionează toate fenomenele meteorologice.

Prin urmare, dacă radiaţiile solare ne determină clima, e limpede că o creştere a acestor radiaţii va determina nişte schimbări. Dar ciclul solar este încă o enigmă pentru pământeni. De pildă, conform sedimentelor din diverse zone ale Pământului, analizate cu tehnici moderne, prin secolul XVII, ciclul magnetic solar aproape dispăruse complet.

Astronomii vremii au remarcat puţine pete, iar geologii de azi confirmă această ciudăţenie. Perioada a fost botezată "minimul Maunder" şi tot ce ştim despre ea este că a provocat nişte friguri extreme, timp de câţiva ani la rând, consemnate de cronicile timpului.

Recent, un grup de astronomi a lansat o nouă teorie, care încearcă să explice aceste anomalii prin apariţia unor perioade de instabilitate în reacţiile de fuziune din centrului Soarelui. Conform acestora, Soarele provoacă perioade de glaciaţiuni o dată la 41.000 de ani, iar ciclurile respective au fost numite Milankovitch, după numele astronomului care le-a remarcat primul. Şi, ca să fim sinceri, teoriile ar putea continua.

Deocamdată însă, în ciuda dezbaterilor despre vinovăţia omului, Soarele nu poate fi considerat complet nevinovat. Ca să fim împăciuitori ar trebui să acceptăm că e, cel puţin, complice.

Universul observabil e foarte restrâns

Savanţii au estimat şi au dovedit că Universul este mult mai mare decât vedem noi privind cerul. Dar ceea ce vedem pe cer nu depinde numai de mijloacele noastre de observare, ci şi de distanţa la care se află obiectele cereşti pe care - teoretic - le privim.

E de presupus că de multe ori când nu vedem nimic pe cer, acolo este de fapt ceva, dar lumina care vine spre noi nu a avut suficient timp încât să ne ajungă. În schimb, unele dintre stelele pe care le vedem au dispărut demult, iar noi observăm imaginea lor de acum sute de milioane de ani. Cum lumina parcurge "numai" 9.460.730 de milioane de kilometri pe an, tot ceea ce se află foarte departe vedem într-un sens cât se poate de relativ.

Acest spaţiu observabil se restrânge şi mai mult dacă ne referim numai la ceea ce am reuşit să fotografiem, de pildă. Doar patru sonde spaţiale, lansate de oameni cu scopul de a culege informaţii pe care să le trimită spre Terra, au trecut deocamdată dincolo de "graniţele" Sistemului Solar: sondele Pioneer 10, Pioneer 11, Voyager 1 şi Voyager 2.

După cum se poate observa din infografia realizată de NASA, forma Universului pe care îl cunoaştem foarte bine arată ca un trabuc secţionat pe lungime. La scară cosmică e foarte puţin. Pentru tot restul ne mulţumim cu imaginile captate de telescoape, care - deşi sunt relative - ne pot oferi o imagine destul de clară a lumii în care trăim.

Analizând datele obţinute prin măsurarea undelor luminoase emise de cele mai apropiate 50 de stele, Soarele nostru a fost clasat de astronomi pe locul patru ca mărime. Dar asta e tot ce putem spune sigur. Astrofizicienii emit însă, pe baza datelor cunoscute, o mulţime de teorii privind alcătuirea, originea şi viitorul spaţiului cosmic, pe care apriori îl considerăm infinit.