Slatina: Poveşti din război de Ziua Veteranilor

Poartă cu mândrie povara celor peste 8 decenii de viaţă. Acum, la bătrâneţe, îşi amintesc clipele de coşmar trăite în timpul războiului.

Şi-au sacrificat tinereţea pentru binele ţării şi au trăit în fiecare zi cu gândul că pot fi oricând ucişi de inamici. Au lăsat acasă copii, soţii şi părinţi şi au plecat pe front. Unii s-au întors invalizi, alţii au pierit în război. Cei care au avut norocul să scape cu bine din luptă, retrăiesc şi acum mometele de graoză în care gloanţele le şuierau pe la tâmple.

Aminitiri dureroase

Veteranii de război din Olt se reunesc o dată pe an, în ultima zi a lui aprilie, de Ziua Veteranilor de Război. În fiecare an sunt din ce în ce mai puţini, iar cei aflaţi în viaţă sunt bătrâni şi bolnavi. Îşi târăsc cu greu picioarele îmbătrânite, dar poartă cu mândrie pe haina de la costum toate decoraţiile din război.
Nicolae Iordache avea doar 20 de ani când a fost trimis pe front. Între 14 şi 20 septembrie 1944 a trăit clipe de coşmar, care i-au marcat întrega viaţă. „Eram comndant de grupă. Într-o zi, eram cu faţa la inamic şi au apărut doi ofiţeri unguri, de după un deal. I-am împuşcat pe amândoi, apoi s-au năpustit unguii asupra noastră. Mi-a omorât 5 oameni, iar pe mine m-au accidentat la mână“, povesteşte cu durere bătrânul de 85 de ani. Îşi aminteşte apoi cum s-a chinuit zile în şir pe patul de spital, printre străini. Medicii i-au salvat viaţa, însă au fost nevoiţi să îi taie mâna stângă.

„Îţi laşi camaradul mort şi continui să lupţi“

Pe aceeaşi bancă, o bătrână îşi dă ochelarii jos şi îşi şterge lacrimile. Povestea tristă a lui Nicolae Iordache îi răscoleşte amintiri dureroase. „Soţul meu a stat pe font 3 ani, între 1941 şi 1944. M-a lăsat acasă cu 2 fetiţe mici şi a plecat la luptă. Nu s-a mai întors niciodată. Am rămas văduvă la 32 de ani. Aş prefera să nu intru în detalii, pentru că este prea dureros“, spune, cu ochii în lacrimi, Zoica Mazilu.