Sinonime?

De ce o fi simţit limba română, mai mult decât altele, să folosească două cuvinte, justiţie şi dreptate, pentru, zic dicţionarele, cam acelaşi lucru? De ce alte limbi se mulţumesc doar

De ce o fi simţit limba română, mai mult decât altele, să folosească două cuvinte, justiţie şi dreptate, pentru, zic dicţionarele, cam acelaşi lucru? De ce alte limbi se mulţumesc doar cu unul singur? Amândouă vin din latină, dreptatea (directus) e mai veche decât justiţia (jus-juris), intrată în corpul limbii ceva mai târziu. Vom fi având noi pe aici, prin ţărişoara noastră, nevoie de "întărituri" în domeniul respectiv sau nu sunt cuvintele astea chiar sinonime perfecte? Cum nimic nu se impune întâmplător în vocabular, înseamnă că o oarece diferenţă există. Şi o simţim fiecare pe propria piele. Căci justiţia nu face întotdeauna dreptate.

Un fapt (aproape) personal. În zorii anilor cincizeci, într-o noapte, căci noaptea e timpul predilect pentru asemenea fapte, bunicii mei au fost aruncaţi din casă şi curtea lor în stradă. Casa şi curtea au devenit "ale poporului", ca şi când bunicii mei nu ar fi fost şi ei tot români, ci marţieni pogorâţi din văzduh la periferia Craiovei. O poveste ca, din păcate, multe altele, pe care o spun nu ca să folosesc un spaţiu privilegiat în mod nevrednic şi nici ca să trimit în felul ăsta un bileţel cuiva. Grădina casei a rămas şi azi "a poporului" şi eu trebuie să mă lupt cu justiţia ca să-mi facă…dreptate. O spun ca să coborâm puţin din înaltele sfere ale eroismului justiţiar, cu picioarele pe pământ. Scriem tomuri împotriva comunismului, îl analizăm, îl condamnăm. Luptăm împotriva corupţiei şi suntem gata să facem planul la corupţi vârâţi la zdup cum fac agenţii de circulaţie la amenzi. Ne căutam la dosare şi ne găsim cu bube mari unii pe altii. Inventăm campioni, eroi, modele, pe care îi apărăm de răii care se opun binelui. Nu inventăm, ci reinventăm, că nu sunt mai mult de 17 ani de când părea că ne-a trecut obiceiul ăsta penibil de a ridica socluri. Boală fără leac. Dar, până una-alta, nu reuşim să ne ocupăm de repararea răului concret. Degeaba ne batem în legi şi ordonanţe. Eu vreau grădina înapoi, cu scuze cu tot, cum şi alţii vor mica sau marea lor dreptate care nu mai vine, de bine ce e ea teoretizată spre satisfacţia Europei. Mă lasă rece luptele abstracte, de vreme ce între justiţie şi cetăţean e o distanţă pe care nu se încumetă nimeni să o străbată în mod concret. Dar dacă "justiţiarii" stau senini în case naţionalizate de unde au fost daţi afară oameni morţi la Canal sau Aiud? Dar dacă teoreticienii şi analiştii răului comunist se jucau cu spiritul lor mic şi fabulos prin "praful" din cartierul Primăverii? Dar dacă moraliştii, apostolii binelui abstract au nevoie de oftalmolog ca să le scoată bârna concretă din ochi?

Să mai am eu oarece nădejdi? Să aştept CNSAS-ul de peste 20 de ani să se ocupe de lingăii contemporani după ce se va fi ocupat de cei de până în "89? Că, la urma urmei, tot lingăi, pârâcioşi şi gudurători pe lângă putere erau, indiferent cum îi numim în textele de lege. Mi-aş pune în piept de 1 martie un mărţişor cu grădina aceea pierdută. Ca semn că mai e o speranţă, de vreme ce Dreptatea nu are încă un Minister.

Între justiţie şi cetăţean e o distanţă pe care nu se încumetă nimeni să o străbată în mod concret