Sindicalişti sub acoperire

în 2004, nu se-aşternea bine bruma peste vii că începea încordarea muşchilor: o manifestaţie ici, o blocare de drum naţional colea şi nelipsita defilare din Piaţa Victoriei, cu peronul pe

în 2004, nu se-aşternea bine bruma peste vii că începea încordarea muşchilor: o manifestaţie ici, o blocare de drum naţional colea şi nelipsita defilare din Piaţa Victoriei, cu peronul pe partea dreaptă. De doi ani, cei mai tari au ajuns să fie schwarzeneggerii din biblioteci - Izvoranu, Croitoru, Bobulescu şi ceilalţi lideri ai dascălilor rebeli. Cât priveşte sindicatele minerilor, stă salopeta pe ele ca pe umeraş, atât de mult s-au subţiat de la ultima restructurare în domeniu. Culmea, în această amorţeală sindicală s-a intrat după patru ani de "jos şi huo", scandate sub geamurile unui guvern de stânga, iar actualul Executiv, de dreapta, n-ar avea de ce să fie menajat de clasa muncitoare. Mai ales că liderii ei se află în parlament, pe băncile Opoziţiei. Care să fie atunci cauza letargiei? În primul rând, e semn că tranziţia s-a încheiat, iar economia funcţionează pe principii de piaţă. Nu se mai iese în stradă, fiindcă banii se câştigă în fabrică, nu la prefectură. Salariile se plătesc din marfa vândută, nu din subvenţia de la stat. Cârdăşia dintre sindicalişti şi conducerea fabricii a rămas fără obiectul muncii. Până nu de mult, directorii căpuşau cu spor marile combinate, iar muncitorii erau trimişi să facă presiuni pentru ca acestea să fie ţinute artificial în viaţă, de la buget.
Sindicatele din industrie suferă şi prin ţări mai dezvoltate, nu doar la noi. Întreprinderea de succes are un număr mic de angajaţi, e relativ nou-înfiinţată, iar mobilitatea personalului e mare. Vechile fabrici se închid sau se reprofilează. Victoria sindicatelor, măsurată în salariile obţinute de membrii acestora, e deseori una a la Pyrrhos: firma ori dă faliment, ori îşi mută producţia în China, muncitorii rămânând şomeri. Nu întâmplător, sindicatele puternice sunt ale bugetarilor: statul nu-şi poate reloca nici producţia de sănătate, nici pe cea a certificatelor de naştere. O grevă a contabililor de la Fisc, a magistraţilor sau profesorilor afectează electoratul, un protest într-o uzină nu mai deranjează pe nimeni. E posibil ca asociaţiile bugetarilor, fostele Cenuşărese, să conducă de acum balul. Liderul CNSLR-Frăţia este nimeni altul decât şeful Sanitas. Pe de altă parte, spaţiul lor de manevră s-a îngustat foarte mult. Presat de sindicatele bugetarilor, statul ar putea grăbi externalizarea unor părţi din serviciile publice, introducând competiţia privată, la fel ca în Occident. România s-a schimbat profund în ultimii 16 ani. Singurele constante sunt la vârful sindicatelor. Încă unul-două mandate şi-l vor ajunge din urmă pe Ceauşescu. Nu e neapărat rău, fiindcă lupta sindicală cere generali hârşiţi, care au făcut frontul, dar experienţa, de la un moment dat, devine rutină, iar rutina împiedică inovaţia. şi ce-ai vrea, acum, să se întoarcă liderii sindicali la strung, ca Lech Walesa, când a pierdut preşedinţia Poloniei? Nu neapărat. Ieşirea onorabilă din sindicalism s-ar fi putut face prin politică. Partidele au oferit o slujbă liderilor de sindicat trecuţi în rezervă, de ei au preferat să lucreze şi la miting, şi la parlament, ca sindicalişti sub acoperire.