Martin Page: „În primul rând, îl iubesc pe Shakespeare“
0
Scriitorul francez Martin Page a lansat de curând la Bucureşti versiunea românească a celui mai recent volum al său, „O poveste de dragoste, poate“. În vârstă de numai 32 de ani, Martin Page este un romancier reputat, cu succese de critică şi de public, cu romane traduse în mai multe limbi europene.
Adevărul: Aţi lansat la Bucureşti cel mai recent volum al dumneavoastră, “O poveste de dragoste, poate”.
Martin Page: Nu este chiar cel mai recent. Tocmai am terminat o carte, care încă nu a fost publicată. Va apărea în ianuarie, anul viitor.
Există o caracteristică comună a personajelor din romanele dumneavoastră. Este ea determinată de ideea unui conflict între realitatea interioară şi realitatea exterioară sau există în toate aceste personaje ceva din personalitatea dumneavoastră?
Este, de fapt, o combinaţie între cele două aspecte. Opoziţia între realitatea exterioară şi cea interioară este, cred, comună tuturor oamenilor. În toate scrierile mele, există un amestec de comedie şi de tragedie. Unele sunt orientate mai mult către tragedie, sunt mai întunecate.
În altele apare aspectul comic, chiar în interiorul tragediei. Îmi plac cărţile care seamănă cu o masă completă, în care găseşti de toate. Tragicomedia mi se pare elementul cel mai interesant al artei şi asta încerc să fac. Personajele mele sunt întotdeauna izolate şi mi se pare interesantă lumea lor interioară.
De ce eroii au o anumită imposibilitate de înţelegere, de comunicare afectivă cu lumea?
Eu însumi sunt mult mai aproape de acest tip de personaj, incapabil să se adapteze la realitate, care este decalat faţă de lumea exterioară. Personajele mele au o anumită originalitate, nu pot deveni cu adevărat normale, comune şi sunt obligate să găsească diverse şiretlicuri, diverse mijloace de adaptare la realitate pentru a nu suferi.
Nu se pune probleama unei “ajustări” a omului, ci folosirea unei doze de viclenie. Întrebarea este cum reuşeşte să se salveze un personaj cu adevărat inadaptat. Personajele mele par să găsească segmentul de realitate în momentul în care el tocmai a dispărut.
„Ca să înoţi, trebuie să cunoşti curenţii marini“
Chiar în cartea dumneavoastră pentru copii, “Un garçon de toutes les couleurs” („Un băiat în toate culorile“), există un clivaj între personaje şi restul lumii, care generează o adevărată dramă. Credeţi că un asemenea mesaj pentru tineri este necesar?
Nu m-am gândit chiar în termenii unui mesaj. Dacă ar fi s-o fac, aş spune că şi dacă sunt inadaptate, cele patru tinere din carte pot găsi o cale de a trăi. Poţi rămâne original, îţi poţi depăşi suferinţa prin rezistenţa faţă de societate, prin tipul de relaţii cu ceilalţi. Este vorba despre personaje care învaţă să sufere şi să rănească în acelaşi timp. Sunt personaje care învaţă, într-o oarecare măsură, să dispreţuiască.
În artele marţiale, în karate, de exemplu, luptătorul învaţă să se folosească de şansa adversarului. Lumea, societatea sunt medii pline de forţă, ca un curent marin foarte puternic. Ca să înoţi fără să te îneci trebuie să cunoşti curenţii marini. Aceşti curenţi, în termeni sociali, înseamnă structuri, instituţii… Dar, este adevărat, mesajele mele sunt decalate, pentru că şi eu sunt aşa, într-o oarecare măsură.
Aţi folosit cuvântul înot. În romanul dumneavoastră, ploaia, apa sunt adevărate personaje. Contribuie la desfăşurarea acţiunii.
Da, dar nu ştiu exact de ce. Poate pentru că am iubit întotdeauna ploaia. La Paris, când plouă, toată lumea se adăposteşte, străzile rămân pustii şi poţi avea parte de puţină singurătate. Poţi vedea peisajul şi asta mi se pare perfect. Apoi, există multe idei asociate apei.
Există apa mării cu vapoarele ei, care poate deveni un anxiolitic, de exemplu, ca la Cannes. Iar uneori, ca în cartea pe care tocmai am terminat-o, apa este legată de potop. Nu mă tem de furtuni, chiar îmi plac foarte mult, dar în religia creştină potopul este foarte important. Cred că în ploaie există premisele unui posibil potop, ale sfârşitului.
Un alt personaj al cărţilor dumneavoastră este Parisul.
În majoritatea volumelor. Dar în cel despre care vorbeam, lucrurile se schimbă puţin. Acţiunea se petrece în Africa, dar se încheie, e drept, la Paris. Cred însă că ar putea fi oricare alt oraş foarte mare. Sunt născut la Paris, mi-am petrecut tinereţea la periferie şi îl iubesc.
Am ajuns prima dată în inima oraşului pe la opt-nouă ani. Îl apreciez pentru că ştiu ce înseamnă să nu trăieşti în el sau într-un alt oraş mare. În localităţile mici e trist. Nu există cinematograf, n-ai nimic de făcut. Iubesc Parisul ca un om care n-a mâncat de mult timp o mâncare pe care o dorea. Iar eu am cunoscut dieta.
Personajele dumneavoastră sunt, desigur, creaţia romancierului. Se simte însă în alcătuirea lor antropologul, puţin, filosoful…
Mi-e greu să-mi dau seama. Am făcut studii în foarte multe domenii. Am fost un student mediocru. Mergeam numai la numite cursuri si nu-mi dădeam examenele. Nu cred că există mari diferenţe de abordare în antropologie, filosofie şi celelalte ştiinţe umaniste, istoria, de pildă.
Am scris multe eseuri pe aceste teme şi, desigur, preocupările de acest fel s-au răsfrânt asupra construcţiei personajelor literare. N-am urmărit un punct de vedere antropologic, dar există o antropologie participativă. Specialiştii se integrează unui mediu şi urmăresc toate manifestările lui. Învaţă observând. Este o metodă care mă interesează.
„Mă pasionează Stendhal şi Oscar Wilde“
Există multă ironie în “O poveste de dragoste, poate”. Vine din nevoile poveştii sau din reacţia dumneavoastră la lume, la oameni?
Punctul de plecare este reacţia mea. Este încercarea de a nu lua foarte în serios dificultăţile care se ivesc. Este şi un fel de politeţe, o posibilitate de a te distanţa de ceea ce ţi se întâmplă. Asta permite personajului să se salveze, fie prin autoironie, fie prin ironizarea altora.
E destul de complicat, pentru că ironia conţine un oarecare cinism, dar ea permite distanţarea de diferite situaţii, de mediul profesional, de oamenii din jur. S-ar putea însă ca ironia să-l şi împiedice pe om să se schimbe. Nu sunt foarte sigur.
Există în literatura contemporană câteva poncife: drogul, sexul şi, nu este cazul în ceea ce vă priveşte, crima. Dacă sexul este o axă a cărţilor dumneavoastră, drogul este înlocuit mai curând cu alcoolul.
Motivul este în primul rând cultural. În Franţa, vinul este foarte important în toate mediile sociale. Mai este şi o poveste familială. Tatăl meu era alcoolic, ceea ce m-a afectat destul de mult.
Aţi semnat mai multe prefeţe la cărţi scrise de autori diverşi. Există printre ei autori pe care i-aţi recunoaşte ca maeştri sau ca sursă de inspiraţie?
Desigur. În primul rând îl iubesc pe Shakespeare, tocmai pentru că a combinat comedia cu tragedia („Hamlet“ este un bun exemplu în acest sens). Apoi este intelectual şi, în acelaşi timp, foarte accesibil. Are fantezie şi profunzime. Îmi place pentru că este ca o reţetă culinară completă.
Mai recent, mă pasionează Stendhal şi Oscar Wilde. Şi, desigur, Proust. Recunosc că nu am citit încă Céline. Mulţi dintre prietenii mei mi-au spus că le-a plăcut foarte mult, dar eu încă nu am ajuns să citesc ceva scris de el.
Jurnaliştii - binefacere ori blestem
Reuşesc scriitorii francezi să-şi câştige existenţa din scris? Dumneavoastră reuşiţi?
Este foarte greu şi sunt puţini scriitori care o pot face. Eu însă am noroc.
Ce tiraj au de obicei cărţile dumneavoastră?
Nu ştiu. Nu este un tiraj foarte mare, în orice caz. Depinde. Ultima carte publicată a avut, în Franţa, un tiraj de 10.000 de exemplare, ceea ce este rezonabil.
Aţi întâlnit în anii anteriori mai mulţi scriitori români, în vizita dvs. la Festivalul de la Neptun. Ştiţi ceva despre literatura română?
Foarte puţin, cu excepţia lui Cioran, a lui Mircea Eliade şi a lui Eugen Ionescu. Am întâlnit-o pe Gabriela Adameşteanu şi i-am citit o carte, cu doi ani în urmă, cred.
Care sunt impresiile dvs. despre România după două vizite aici?
De fiecare dată am stat foarte puţin, cam două zile, deci a fost foarte greu să-mi fac o impresie. Dar, oamenii au fost foarte drăguţi cu mine. În afară de Bucureşti, am mai cunoscut câteva oraşe cu clădiri foarte frumoase, dar, din păcate, şi cu foarte multe blocuri.
Aţi oferit o lectură publică la Institutul Francez din Bucureşti, în avanpremiera lansării cărţii. Cum a fost?
Foarte bine. În Franţa nu se organizează multe lecturi publice de proză, iar eu nu sunt obişnuit cu ele. Am citit puţin, lăsând partea cea mai importantă unui actor român. Mi-a plăcut şi faptul că lectura a fost urmată de un recital muzical.
Ce alte pasiuni aveţi, în afară de literatură?
Am făcut, împreună cu un desenator, un proiect de benzi desenate. Este vorba despre nuvele ilustrate. Apoi, pasiunile tuturor oamenilor: cinematograful, muzica…şi ador să mănânc.
Aveţi un fel de mâncare preferat?
O, e foarte greu de ales. Nu cred că prefer un fel mai mult decât altul.
Ce întrebare ar fi trebuit să vă mai pun şi nu m-am priceput s-o fac?
E o întrebare foarte dificilă. Jurnaliştii sunt uneori o binefacere, alteori, un blestem. Mai ales atunci când îţi pun întrebări la care nu te-ai gândit. Cred însă că aş putea să spun câte ceva despre proiectele mele. Am terminat cartea despre care am amintit deja.
Am în plan o carte de nuvele şi o poveste despre tatăl meu, care a murit relativ de curând şi care a avut o existenţă tragică. Va fi prima mea carte non-fiction. Am scris un eseu, dar aceasta va fi diferită. Am multe proiecte, dar va decide viitorul.
Omul şi opera
Născut în 1975, Martin Page a urmat, la Paris, cursuri de psihologie, filosofie, istoria artei, sociologie, antropologie şi lingvistică. Le-a părăsit însă pe toate pentru a se dedica exclusiv scrisului. La 25 de ani a publicat primul său roman la Editura „Le Dilettante“: „Comment je suis devenu stupide“ („Cum m-am hotărât să devin prost“), urmat de alte patru romane şi un eseu, „De la pluie“ (Despre ploaie“).
Este, de asemenea, autorul a patru cărţi pentru copii, printre care „Je suis un tremblement de terre“ („Sunt un cutremur“) şi „Le garçon de toutes les couleurs“ („Un băiat în toate culorile“).
Până acum, i s-au tradus în limba română trei volume: „Cum m-am hotărât să devin prost“, „Libelula“ şi „O poveste de dragoste, poate“.
Se încarcă comentariile...
