Ion Caramitru: „Am vorbit, amical, cu Andrei Şerban“

Ion Caramitru: „Am vorbit, amical, cu Andrei Şerban“

Un conflict la vârf al ultimilor ani, în lumea teatrului, este pe cale să se stingă. Ion Caramitru şi Andrei Şerban s-au întâlnit în această vară pentru a găsi soluţii de reconciliere. Ion Caramitru, directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, ne-a declarat în exclusivitate că regizorul Andrei Şerban poate monta oricând la instituţia bucureşteană.

Domnule Ion Caramitru, aţi deschis stagiunea cu „Toţi fiii mei“, la Sala Mare, spectacol pe care l-aţi regizat. Cât de ambiţioasă este această montare?

Eu aş zice că este foarte ambiţioasă şi are mai multe conotaţii de acest gen. Este un text celebru, care a făcut istorie şi care a primit la vremea respectivă premii importante, în Statele Unite ale Americii. Este un text de conjunctură istorică şi politică. A fost scris imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, din care SUA au ieşit învingătoare.

Premiera absolută a avut loc în 1947. Imediat după 1948 a fost reprezentată şi la Bucureşti, la Teatrul Naţional, la vremea aceea, în scenografia lui Liviu Ciulei. Este un amănunt nu lipsit de importanţă. Apoi a făcut istorie şi în alte ţări. De atunci, acest text nu a mai fost jucat în România.

Nu-mi imaginez de ce. L-am redescoperit. Eu sunt un admirator al literaturii dramatice a lui Arthur Miller, un autor remarcabil nu numai prin acuitatea observaţiei psihologice şi conjunctural-istorice, cât şi prin dărnicia faţă de actori, pentru că le oferă partituri excepţionale. Şi în acest text, ca în toate ale lui, nu există rol care să nu ofere şanse de vizibilitate maximă pentru actorii care îl interpretează.

Este o piesă care vorbeşte despre interesele personale, despre interesele egoiste şi mercantile pe care oamenii de afaceri le pun în faţa intereselor publice. În piesă este vorba despre îmbogăţirea unui industriaş american, furnizor al aviaţiei americane care se află pe câmpul de luptă. Acesta nu ezită să trimită acolo piese de schimb pentru avioane, cu defecte care produc accidente mortale. Extraordinară este combustia internă a unei familii întregi, care se redescoperă pe sine în acest cadru. Este şi imaginea unei societăţi de consum, în plină dezvoltare economică, şi imaginea monştrilor umani adiacenţi. Este istoria României de astăzi.

 Victor Rebengiuc are rolul principal...

El este actorul pentru care parcă a fost scris acest rol. Nici nu am avut altă idee când am citit textul. Mi s-a impus în mod obligatoriu ca tipologie, ca forţă şi capacitate de construcţie a unui personaj cum este Joe Keller.

Credeţi că o să fie cea mai spectaculoasă montare din stagiunea asta?

 Mi-e greu să spun aşa ceva. Mai sunt şi alte texte. Fiecare are dreptul lui la o apreciere maximă. Dacă ne gândim la „Tartuffe“, de Molière, vorbim despre o capodoperă a dramaturgiei, dar şi de un actor extraordinar, Horaţiu Mălăele.

Mari regizori la Naţional

Aţi bătut în cuie repertoriul până la finalul stagiunii?

Nu. Doar până la sfârşitul anului. În mod normal, un teatru de anvergura Naţionalului ar trebui să-şi stabilească repertoriul pe 1-2 ani înainte. Din păcate, regizorii sunt greu de agăţat, pentru că au montări în altă parte. La Sala Mare va intra ca premieră imediat după noi un remake al lui Ion Sapdaru cu Ivan Turbincă, spectacol minunat pe care eu l-am iubit foarte mult şi care a fost făcut la Botoşani, cu Daniel Badale în rolul principal.

El este acum actorul nostru. Apoi, venirea lui Radu Penciulescu, tot în această toamnă, este o altă provocare extraordinară. El nu a mai montat de mult în România. Şi va regiza „Marele Inchizitor“, după Dostoievski, la Sala Atelier, tot cu Victor Rebengiuc. Avem discuţii cu Alexandru Dabija, care va monta anul viitor. Mai avem o discuţie cu Richard Eyre, celebrul regizor englez care ar putea veni la TNB în luna mai a anului viitor. Felix Alexa anunţă şi el altceva, după „Sinucigaşul“, un spectacol de mare succes.

Cum aţi putut să-l rataţi pe Silviu Purcărete, care revine după o lungă absenţă la Bucureşti, dar nu la Teatrul Naţional, ci la Teatrul de Comedie?

Am avut discuţii cu el, dar e foarte ocupat acum cu pregătirea unui film de care se va apuca în luna octombrie. Şi va fi blocat cel puţin un an şi ceva cu filmările. Cred că Teatrul Naţional a ajuns la un ritm firesc şi bogat. În mai am avut trei premiere, vom mai avea acum, în toamnă, încă trei, iar în primăvară încă trei-patru. Avem un portofoliu interesant de titluri.

Avem de pus în scenă şi piesa câştigătoare a concursului „Cea mai bună piesă românească a anului“. Colectivul joacă tot, încasările au crescut, odată cu numărul de spectatori. La încasări le-am depăşit cu 160%-170% pe cele de acum un an şi de acum doi ani.

„Nu putem mări salariile“

Cum treceţi criza? Aţi îngheţat salariile, aţi concediat oameni?

N-am concediat, pentru că n-am primit nicio dispoziţie de la Ministerul Culturii. Ne supunem ordonanţelor care au blocat posturile vacante. Noi nu putem face nicio angajare până la sfârşitul anului, dar nicio avansare a oamenilor, de la o gradaţie la alta, cu toate că unii actori au drepturi absolute la această promovare. Nu le putem mări salariile celor care merită.

Când aţi preluat mandatul aţi spus că nu garantaţi pentru clădire, în cazul unui cutremur. Vă menţineţi afirmaţia de acum patru ani?

Există, ca la toate clădirile, un grad de risc. Aici s-a produs o ingerinţă, care se datorează lui Ceauşescu. El a construit o faţadă foarte grea şi foarte mare, peste teatrul vechi. Cum această greutate este imensă, şi cum ea se sprijină pe planşeul parcării subterane, s-a hotărât să fie îndepărtată. Am intrat în linie dreaptă cu reabilitarea teatrului. În acest moment, proiectul tehnic a fost avizat de Ministerul Culturii.

Mai aşteptăm avizul pompierilor şi apoi vom trimite dosarul tehnic la ISC (Inspecţia pentru Siguranţa în Construcţii) pentru avizul final. Sper să-l obţinem până la sfârşitul acestei luni şi să putem demara licitaţia internaţională, absolut obligatorie. Bugetul de reparaţii este de 27,5 milioane de euro şi reprezintă un procent din împrumutul de la Banca Europeană, obţinut de Guvernul anterior. Lucrările ar putea dura trei ani, conform rigorilor împrumutului. Dar acestea nu vor opri activitatea teatrului. Sălile vor funcţiona, se va putea parca subteran, la Intercontinental, cu acces direct în Sala Mare.

Radu Beligan, cel mai în vogă

Mai are Teatrul Naţional forţa să producă vedete sau le conservă pe cele vechi?

Eu zic că are şi putem vorbi fără nicio problemă de vedete autentice, create aici. Marius Manole e produsul Teatrului Naţional. Medeea Marinescu este, iarăşi, o vedetă a noastră. Şi mai sunt tineri care vor face istorie aici.

Care sunt cei mai în vogă actori ai Naţionalului?

Veşnic în vogă este Radu Beligan. Este efigia ornamentată a Teatrului Naţional. Iar această longevitate artistică uluitoare îi onorează şi mai mult această calitate. Înţelepciunea, inteligenţa şi cultura lui de excepţie l-au ajutat să supravieţuiască intemperiilor vremii. El este la vârf. Mai sunt şi Victor Rebengiuc, actor de doi ani al nostru, interpret principal în patru spectacole importante ale teatrului, Mircea Albulescu, Simona Bondoc...

Din păcate, doamna Carmen Stănescu nu mai poate juca şi ne preocupa foarte mult ideea de a-i oferi un rol pe măsură. Ileana Stana Ionescu, Rodica Bitănescu... Pe Sanda Toma o s-o vedeţi în „Toţi fiii mei“, într-un rol pe măsura uriaşului ei talent. Toţi aceşti actori se află în faţa unui pericol iminent, acela de a pierde cumularea pensiei cu salariul, chiar dacă Guvernul a promis că vor fi ocoliţi de această măsură. Cu totul, sunt 16 angajaţi ai Teatrului Naţional, iar la nivel naţional sunt vreo 95 de cazuri asemănătoare.

Aveţi şi actori blazaţi, ieşiţi din formă? Ce faceţi cu ei?

Teatrul Naţional are 100 de actori angajaţi. Majoritatea, pe viaţă. Conform codului muncii, chiar dacă nu joacă destul sau deloc, nu li se poate rezilia contractul. Acum, această nouă lege a salarizării schimbă oarecum sistemul de evaluare şi pe baza acestuia vom putea face o ierarhizare mai precisă. Dar, problema numărul unu rămâne acest cod al muncii care nu permite, în cazul artei, să se facă alte repartizări.

Se mai justifică, în condiţiile economice de acum, investiţia în spectacolele grandioase, cu decoruri mari, actori numeroşi, cum este, de exemplu, „Burghezul gentilom“?

În măsura în care mizăm pe acoperirea cheltuielilor, da! Dar „Burghezul gentilom“ îşi va scoate total investiţia. La ora asta, în proporţie de 70%, este recuperată. Ne aflăm în faţa unei montări imagistice de excepţie. Critica a fost acerbă împotriva „Burghezului...“, publicul a fost de partea cealaltă.

Este spectacolul cu cea mai mare afluenţă de public. Poate că adevărul e undeva la mijloc. Nu vreau să lansez aprecieri estetice, pentru că nu e rostul meu. Sigur, nu ne aflăm în faţa unui fenomen de tip manelistic aici, ci, probabil, ceva din acest spectacol place. Una dintre greşelile care îmi aparţin şi mie este acceptarea unei traduceri mai puţin inspirate.

Reconcilierea cu Andrei Şerban

În ce relaţii vă mai aflaţi cu Andrei Şerban?

Domnul Andrei Şerban a dorit să mă întâlnească şi să stăm de vorbă, amical, despre trecutul mai apropiat şi mai îndepărtat. În cel îndepărtat îşi aminteşte de o prietenie veche, de faptul că ideea de a-l readuce în România mi-a aparţinut. Dânsul a venit în România la solicitarea mea, ca preşedinte al Comisiei de Cultură a Parlamentului provizoriu, atunci. Am negociat cu dânsul două posibile poziţii, de director al Operei sau al Teatrului Naţional, la dorinţa dânsului.

Până la urmă a acceptat să fie director la Naţional. În acel moment nu exista obligaţia concursului pentru postul de manager al unei instituţii de această anvergură şi numirea lui a fost firească. Tot eu l-am adus, după ce a plecat, pentru două importante ateliere de creaţie, tot eu i-am negociat, prin UNITER, contractul lui pentru „Oedipe“, la Operă.

Şi a uitat toate astea?

Pentru o perioadă, a uitat. La întâlnirea pe care am avut-o în această vară i-am pretins într-un mod foarte serios că este obligatoriu să facă o declaraţie publică vizavi de lucrurile care s-au întâmplat în trecutul apropiat, atâta vreme cât nu era vorba de persoana mea, ci de instituţiile pe care le-a incriminat, fără logică. Să ne amintim de scrisoarea lui belicoasă care a fost citită în direct la Gala UNITER, când, deşi erau nominalizate destule elemente din producţiile lui, unele nu erau, şi atunci a protestat.

Anul următor, când a luat toate premiile a protestat din nou, cu altă scrisoare care a devenit un fel de bumerang moral. I-am spus domnului Andrei Şerban că, din punctul meu de vedere, eu mi-am asigurat şi liniştea sufletească, şi un anumit tip de victorie pe care mi-o asum, vizavi de dânsul. Eu am vrut ca el să vină în România, să lucreze, să conducă o instituţie şi să producă spectacole de succes. Şi lucrul acesta se întâmplă. Este şi victoria mea.

Există o posibilitate ca Andrei Şerban să vină să monteze la Naţional?

Nu s-a pus această problemă, dar dacă el va dori şi va propune ceva care să fie o provocare pentru Teatrul Naţional, de ce nu?

Actor, regizor, director

CARIERĂ

Ion Caramitru s-a născut la 11 martie 1942, la Bucureşti. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” (1964). Joacă la Teatrul Naţional în „Eduard al III-lea“, în regia lui Alexandru Tocilescu şi este regizorul a două spectacole aflate în repertoriul curent: „Şapte dintr-o lovitură”, de Lia Bugnar şi „Toţi fiii mei“, de Arthur Miller.

TURNEELE TEATRULUI NAŢIONAL

Luna septembrie este foarte aglomerată pentru Teatrul Naţional din Bucureşti. „Am deschis stagiunea mai devreme şi pentru că avem două turnee în străinătate. Unul va fi în Slovenia, într-un festival organizat de NETA (New European Theatre Action), care adună cele mai importante teatre şi festivaluri din Balcani, organism al cărui preşedinte am fost şi eu, timp de doi ani. Vom prezenta, la 30 septembrie, spectacolul «Şapte dintr-o lovitură», de Lia Bugnar, montat de mine. În 9 şi 10 octombrie vom prezenta, la Festivalul Internaţional de la Salonic, «Eduard al III-lea», în regia lui Alexandru Tocilescu“,
a declarat Ion Caramitru.