Sentimente şi naftalină

Degeaba se căinează comentatorii. Ceea ce se se întâmplă în America nu se va întâmpla niciodată la noi. Şi nici nu trebuie! Aşa cum stilul de viaţă japonez sau nemţesc ar fi o agresiune

Degeaba se căinează comentatorii. Ceea ce se se întâmplă în America nu se va întâmpla niciodată la noi. Şi nici nu trebuie! Aşa cum stilul de viaţă japonez sau nemţesc ar fi o agresiune pe plaiurile mioritice, tot aşa, complicatul proces prezidenţial american ar doborî până şi ultimele redute ale răbdării româneşti. Nu spun că e bine sau rău. Specificul locului e specific naţional, iar istoria cunoaşte, vai, nenumărate cazuri de implementare criminală a unui sistem inadecvat pe popoare întregi. Africa meridională şi de sud nu e nimic altceva decât ruina unui laborator “democratic” din care au crescut libere crima, foametea, canibalismul, ura etnică şi alaiul lor de nenorociri. A ne dori modelul suedez înseamnă a ne propune să importăm şi clima, şi prohibiţia mascată, şi dificultăţile psiho-sociale.

Ceea ce a deosebit SUA de restul lumii, uimind acest rest, e un lucru dispreţuit la noi, în Europa bătrână, un sentiment, patriotismul necondiţionat.

Dincolo de orientarea celor doi candidaţi, un lucru i-a unit fără discuţie: pasiunea cu care s-au referit la naţiunea americană. Nu ştiu, din punctul ăsta de vedere, care e mai îndreptăţit să vorbească: bătrânul veteran sau mai tânărul avocat? Până şi Bush jr., în mintişoara lui puţintică şi suficientă, nu are alte stele călăuzitoare decât cele de pe drapel. Când se referă la patriotism, europenii o fac cu fereală, pentru că e indisolubil legat de partidele extremiste. Însă un lucru e indiscutabil şi decisiv: patriot nu eşti când găseşti sau inventezi orice scuză cu privire la obiectul pasiunii tale, ci când, în pofida ei, vezi mai abitir jumătatea goală a paharului. Poţi fi patriot acuzându-ţi ţara, distrugând instituţii venerabile, sau, departe, formând un guvern provizoriu. Spre deosebire de ceea ce cred internaţionaliştii europeni, există o legare necondiţionată de (poate) cel mai urât, murdar, incomod petic de pământ, ţara ta, cu care te identifici.

De ce ar fi reprobabil acest sentiment? Nu în numele lui a fost creată Europa naţiunilor? Voinţa iraţională de a suporta nedreptatea, frica, mizeria, apoi curajul prostesc cu care am ieşit noi în stradă într-o zi de decembrie – nu din iubirea ascunsă şi timidă pentru această ţară întârziată au răsărit? Ce-ar fi să aplicăm toţi principiul “ubi bene ibi patria” şi să ne luăm tălpăşiţa? Nu s-ar răsturna pământul în clipa în care am forma, în cel mai mişto loc de pe pământ, o uriaşă gogoaşă umană? Paris, New York sau Tokio… Şi, dacă tot am pomenit îndepărtata capitală asiatică, oare cum ar fi arătat Japonia (piatră seacă şi cutremure) fără geniul rezistent al poporului său?

Europenismul modern neagă legăturile intime dintre oameni şi locul naşterii lor. Se poate ca vânzoleala contemporană să dea impresia unei umanităţi călătoare, fără rădăcini şi fără memorie. Dincolo de propagandă, recunosc pasiunea iraţională şi luminoasă pe care o emană personalităţile dedicate ţărilor lor. Nu spun că patriotismul e o pavăză pentru minciună sau hoţie (că, deh, familia cea mare e o vacă de muls pentru patria cea mică). Dar în numele ţării mele pot face lucruri mult mai bune decât în numele meu personal. Iar poveştile pe care le ştiu, amintirile pe care le repet şi melancolia acestei toamne n-ar însemna nimic dacă n-ar purta puţin şi parfumul limbii române. Şi n-am de ce să-mi fie ruşine.