Sensibilitatea publică

La ce vibrează lumea şi la ce nu? Ce stârneşte indignare şi ce nu?

Mi-e greu să deosebesc ferm între opinia publică aşa cum este ea modelată de presa scrisă, vorbită şi văzută, şi opinia publică reală. Gazetarul se crede, îndeobşte, reprezentantul sau slujitorul opiniei publice şi pretinde că, în fond, livrează ceea ce i se cere. Opinia publică, la rândul ei, înclină să acorde presei mai mult credit decât cel acordat evidenţelor înseşi. „Scrie la gazetă, deci e adevărat. Dacă nu integral, măcar în parte”. Când bat câmpii, şi unii şi ceilalţi se învinuiesc reciproc. „Ce vreţi? Asta cer cititorii!” – spune ziaristul. „N-o spun eu. O spune presa.”- se justifică omul din public. Fapt e că, dacă ne luăm după ce apare prin ziare şi după amplele dezbateri televizate la care suntem condamnaţi, sensibilitatea autohtonă faţă de problemele actualităţii e greu de înţeles şi imposibil de sistematizat. La ce vibrează lumea şi la ce nu? Ce stârneşte indignare şi ce nu?

La prima vedere, ai zice că omul reacţionează mai intens la lucrurile care îl lovesc în soartă, sau, măcar, la buzunar. Te-ai aştepta, de pildă, ca informaţia privind pensiile enorme pe care şi le-au adjudecat membrii Curţii de Conturi să provoace şoc, nervi, tapaj politic (electoral), furie cetăţenească, polemici viu mediatizate. Cum adică? Tocmai cei care trebuie să se îngrijească de cheltuirea raţională, corectă, echitabilă, a banului public, tocmai ei se înfruptă din el fără jenă? Ce credibilitate poate avea o instituţie care îşi privilegiază, necuvenit, propriii membri? E, oare, cazul să înfiinţăm o Curte de Conturi supremă, care să ancheteze Curtea de Conturi? Odată cunoscută, o astfel de neregulă n-ar trebui să zguduie conştiinţa publică? Să facă, număr de număr, titlurile cu literă groasă ale gazetelor? S-au înregistrat, e drept, unele mormăieli, unele stupori, unele dezaprobări de circumstanţă. Dar până şi „plagiatul” lui Liiceanu din Heidegger, manevrat zgomotos de câţiva semianalfabeţi de la "Ziua", a fost o „ştire” mai vocală, mai săltăreaţă decât cea care viza contabilitatea internă a Curţii de Conturi.  Cât despre „scandalul” ICR, care, printre sute de „acţiuni” culturale (trecute sub tăcere), a inclus şi două expoziţii mai deocheate, ei bine scandalul acesta a ţinut rampa săptămâni întregi, aşa încât asupra lui s-a putut pronunţa, pe toate tonurile imaginabile, întreaga noastră suflare gazetărească. Vigilenţa patriotică a atins, cu acest prilej, culmi de intransigenţă. S-au făcut cercetări amănunţite despre tatăl lui Patapievici, despre mama lui vitregă, despre privirea şi coafura lui. S-a mers până acolo, încât i s-au citit (pe sărite) unele texte, ceea ce rareori stă în obiceiul analiştilor noştri. I s-a trimis în control Garda Financiară. De două ori într-un an. Apoi, i-a fost pusă pe urme…

Curtea de Conturi. Chiar dânsa! Nu i s-a găsit nimic, dar i s-au făcut promisiuni că, până la urmă, tot se va găsi ceva. Din punctul meu de vedere, chiar şi această susţinută campanie de demolare (de fapt, un adevărat linşaj public) ar fi trebuit să afecteze masiv sensibilitatea publică. Să ducă la reacţii neliniştite şi la comentarii responsabile. Cum să te simţi în siguranţă într-o ţară în care resentimentul privat şi arbitrarul politic pot duce atât de departe?