Seminţe prăjite

Mă întreb ce motive ar avea un dulgher, practicant al unei meserii de care era mîndru chiar şi tatăl vitreg al lui Iisus Hristos, precum şi un electrician ce nu s-ar jena, la Bucureşti, să

Mă întreb ce motive ar avea un dulgher, practicant al unei meserii de care era mîndru chiar şi tatăl vitreg al lui Iisus Hristos, precum şi un electrician ce nu s-ar jena, la Bucureşti, să ceară un milion de lei pentru a strînge două şuruburi la o priză, să-şi abandoneze brăţările de aur de la mîini spre a pleca în Irak, la îmbuteliat sticle şi la spălat closete pentru o mie de dolari pe lună.

Tămbălăul publicitar făcut în jurul sosirii celor doi cameramani, pasionaţi de filmarea scorpionilor roşii şi a ţestoaselor blindate din bazele americăneşti, mi-a amintit de show-ul mortuar de acum cîţiva ani, cînd, pe aeroportul Henri Coandă, au fost aduşi, cu onoruri militare, în coşciuge de mahon şi cu tricolorul pe piept, cadavrele unor amărăşteni români ce munciseră pe şestache în Spania.

Cîteva ore în şir, televiziunile ne-au servit, de data asta, doi eroi vii, de operetă, ce păreau mai degrabă absolvenţi ai şcolii de balet de la Băneasa, decît adepţii teoriei că munca îl înnobilează pe om.

Admiţînd că flăcăii au plecat la plesneală în Irak, să agaţe paraşute pe străzile Bagdadului, şi, din greşeală, au fost ei agăţaţi şi priponiţi de paraşutiştii americani, toată această telenovelă balcanică cu iz de dramă naţională certifică încă o dată faptul că sîntem un popor dispus să spargă, pînă la epuizare, seminţe prăjite în faţa micului ecran.