Sebastian Lăzăroiu: „N-a fost o vară uşoară“

Sebastian Lăzăroiu

Aceasta este scurta poveste a unui mandat fără regrete la Ministerul Muncii, de-o vară, al fostului consilier prezidenţial. Înainte de a fi numit, Lăzăroiu avusese cea mai frumoasă lună din viaţa sa.

Sebastian Lăzăroiu, sociolog şi politolog, a fost cinci ani consilier prezidenţial, şef al Departamentului de Planificare şi Analiză Politică de la Cotroceni. A plecat de-acolo la 1 mai 2011, după un acord al părţilor, cu cinci saci de lucruri personale. Ştia că, dacă vine la Cotroceni, nu va pleca repede. A plecat totuşi.

E şi un semn aici: de Ziua Muncii, într-o vineri, Sebastian Lăzăroiu devenea liber în relaţia contractuală cu Traian Băsescu, pentru ca în iunie, tot într-o vineri, să accepte portofoliul de la Ministerul Muncii. A fost cea mai frumoasă lună din viaţa sa. Nu a fost chiar şomer în acea perioadă, colabora ca editorialist la „Evenimentul zilei", şi avea, cum şi-a dorit mereu, mai multă libertate de exprimare. Da, a fost cea mai frumoasă lună din viaţa sa.

Propunerea a venit pe autostradă

În după-amiaza zilei de vineri, 3 iunie 2011, Sebastian Lăzăroiu conducea pe Autostrada Bucureşti-Piteşti. Se întorcea de la Târgovişte, unde filmase o emisiune în platoul unui post de televiziune dâmboviţean. Mai avea vreo 50 de kilometri şi ajungea în Capitală. După o lună de la desprindere, nimic nu părea să anunţe o schimbare majoră. În aceeaşi zi, nici presa, presa tulburată de criză, nu găsise piatra filosofală. Agenţiile de ştiri anunţau că localitatea Fundulea devenise capitala agriculturii româneşti, iar tabloidele consemnau descoperirea celui mai mare purice din lume. Era vara lui 2011 când avea să se inaugureze „Arena Naţională" şi când România urma să joace cu Argentina lui Lionel Messi şi n-a mai jucat.

Lui Sebastian Lăzăroiu i-a sunat telefonul. Era însuşi prim-ministrul Emil Boc cel care-l apelase, iar Boc, luându-l pe nepregătite, fără să se piardă în detalii, i-a spus că are la dispoziţie 30 de minute să spună dacă vrea sau nu să fie ministrul Muncii. I-a zis: „Tu eşti sociolog, ai lucrat şi la Comisia prezidenţială, ştii despre ce e vorba. Poţi să preiei imediat."

30 de minute, adică 1.800 de secunde

Sebastian Lăzăroiu i-a cerut două ore să se gândească, dar Boc a fost de neînduplecat: doar 30 de minute! Biroul Politic al Partidului Democrat- Liberal avea în vedere, la acel moment, trei persoane pentru această funcţie: Sebastian Lăzăroiu, Claudia Boghicevici (numită recent ministru al Muncii) şi Sulfina Barbu.

Lăzăroiu a apucat să se consulte cu patru persoane, prieteni şi rude: trei l-au sfătuit să refuze, una singură i-a zis să accepte. Tatăl i-a zis că nu face bine dacă acceptă. Aşa sunt părinţii, grijulii. A fost suficient să-l sune înapoi pe Emil Boc - peste fix o jumătate de oră - şi să-i spună că da, vrea în Guvern. Peste doar trei ore, era la Cotroceni şi jura pe Biblie. Din aproape şomer, devenise ministrul Muncii, poziţie pe care a ocupat-o pentru 106 zile.

Ce s-a întâmplat în acele 30 de minute? Nu se pot spune prea multe, după cele câteva apeluri către rude şi prieteni. Lăzăroiu povesteşte cum a fost când a luat decizia: „M-am gândit aşa: am fost consilier prezidenţial, nu puteai să faci multe lucruri. Ieşeam destul de mult în public, dar toată lumea spunea că e uşor să critici de pe margine, când nu eşti în arenă. Şi atunci am zis că asta e o ocazie să intru în arenă. Deşi nu eram foarte convins că asta trebuie să fac, am zis s-o fac. Din punct de vedere personal, propunerea mă făcea să refuz. Din punct de vedere profesional, am fost foarte tentat să accept. Şi am acceptat."

Sebastian Lăzăroiu, bărbatul de 42 de ani din Comăneşti, judeţul Bacău, o spune franc: „Am fost destul de speriat la început. Mi-am propus să învăţ ministerul în zece zile şi, culmea, mi-a ieşit. Stăteam aproape 18 ore numai acolo. Fiecare director mi-a spus versiunea lui.

După trei zile de discuţii cu ei, mi-am dat seama că nu înţeleg nimic. Aşa că mă urcam în maşină şi mă duceam în  teritoriu." Nu i-au plăcut nici şedinţele lungi de la minister, din fiecare zi de luni, când toţi directorii îşi expuneau problemele. „Încercam să le reduc la o jumătate de oră, ca să mai şi muncim. Dar uneori se lungeau peste. Oamenii veneau mai mult să se plângă şi să se afirme."

Modelul Cuza Vodă

Aşa că a pornit spre talpa ţării, cum făcea, odinioară, Cuza Vodă. Prima vizită incognito pe care a făcut-o a fost în Giurgiu, oraşul de la Dunăre, la Inspectoratul Teritorial de Muncă. „Şeful îşi bea cafeaua cu o doamnă. Nu i-a venit să creadă că ministrul e acolo. Eram curios cum se face controlul la o firmă. Am ales o firmă la întâmplare, cu vreo doi angajaţi, şi am mers acolo.  Mi-am dat seama că la Inspecţia Muncii se lucrează tot cu creion, cu hârtie. La minister apar că au soft, baze de date, că fac control încrucişat. Au laptopuri, dar n-au stick cu softul care să acceseze automat programul informatic REVISAL."

A fost apoi şi în Călăraşi, dar şefa Programului Operaţional pentru Dezvoltarea Resurselor Umane pe Regiunea Sud-Est, Silvia Marin, nu era la serviciu. Era plecată, dar nici în concediu nu era. Şi „Observatorul de Călăraşi" a scris de vizita ministrului şi că sunt probleme acolo cu proiectele pe resurse umane. Când s-a întors la Bucureşti, Lăzăroiu a schimbat-o cu adjuncta ei, Mirela Rădoi, deşi era de la PSD.

Surpriza de la Baia Mare

„Am ajuns apoi în Vâlcea, să văd nişte asistaţi social. M-am dus la primărie, la Râmnicu Vâlcea, neanunţat, am luat nişte dosare şi am mers la poartă la beneficiari. Evident, erau şi bolnavi închipuiţi."

La Baia Mare i-a plăcut. Primăria avea un sistem electronic încrucişat de verificare a asistaţilor social, care la minister era primitiv: „A fost un şoc să văd cum lucrează oamenii ăia. Aveau un soft cu toţi asistaţii social şi cu toate datele despre ei. Eligibilitatea se stabilea electronic: venituri, impozite, etc. Dacă mai stăteam şase luni, poate puteam să fac ceva la nivel naţional cu această verificare."

"Am zis că asta e o ocazie să intru în arenă. Deşi nu eram foarte convins că asta trebuie să fac, am zis s-o fac.''

Relaţia cu democrat-liberalii. Ce i-a deranjat pe PDL-işti

- Am primit semnale de nemulţumire, pentru că vorbeam prea mult despre organizarea administrativ-teritorială şi de regionalizare.

- Nu am fost un ministru care a stat ascuns. Aveam ieşiri săptămânale. Am fost un ministru care a comunicat.

- Înainte să fiu demis se simţea ceva, era o atmosferă... Mă aşteptam. Nemulţumirea era că mă profilasem prea tare. La ei era obişnuinţa asta să stea ascunşi, să nu vorbim prea mult. Probabil că unii au suspectat că am ambiţii de vreun fel.

- Cred că i-a deranjat şi când am spus că eu, un independent, sunt mai politician decât ei. Eram tot timpul întrebat de jurnalişti dacă mă înscriu în partid. De-aici s-a şi tras aparent demiterea. Ziariştilor le răspundeam mereu „Nu!", dar cei din PDL nu m-au întrebat niciodată.

- Eu eram pe linia convingerilor lor aşa cum erau exprimate. Că unii nu credeau în ce spuneau, asta e altceva. Eu am luat de bun ce spuneau ei.

- Demiterea mea cred că a fost o presiune din partid. N-am elucidat niciodată ce s-a întâmplat, dar nici n-am încercat.

- La început a fost entuziasm în partid, aveam o imagine bună. Pe urmă, unii au început probabil să se sperie.

- N-am avut nicio discuţie faţă în faţă cu fostul premier.

- N-aveam nimic împotrivă că democrat-liberalii mă asumau ca pe unul de-al lor. Nu m-am dezis niciodată de PDL, de convingerile de centru-dreapta.

Problemele din Spania, un apel şi epilogul

Dincolo de graniţele masivului minister, de proiectele cu fonduri europene şi de orbii cu carnet de şofer care iau indemnizaţii de la stat, a intervenit şi problema cu Spania. Ibericii aveau alegeri şi s-au pus pe români să-i trimită acasă. A fost o confuzie acolo, au avut loc o serie de discuţii la Madrid, dar şi la Bruxelles.

„N-a fost o vară uşoară. A apărut şi scandalul cu românii din Spania. Ştiam că nu e mare lucru de făcut şi că decizia e politică, e la Madrid. De fapt, spaniolii doreau să-i descurajeze pe români să mai vină şi să-i facă pe cei aflaţi deja acolo să plece singuri. Lăsau o confuzie să planeze. Oamenii nu înţelegeau dacă mai au drept de muncă sau nu mai au. Eu am fost să clarific aceste lucruri. Iniţial părea că toţi românii trebuie să plece acasă. Spaniolii menţineau deliberat ambiguitatea, era o atmosferă de plecare. Am reuşit s-o stabilizez. Era iulie. La o lună de la preluarea mandatului. Nu era treaba mea. Cred că a Ministerului de Externe", spune Lăzăroiu.

„Mă caută premierul"

15 săptămâni mai târziu, în dimineaţa zilei de 16 septembrie, ministrul Muncii, Sebastian Lăzăroiu, era în biroul său împreună cu consilierii. I-a întrerupt din vorbă soneria telefonului.

„Mă caută premierul", le-a zis colaboratorilor, înainte de a duce aparatul la ureche. În următoarele clipe, ei l-au văzut trecându-şi palma pe sub bărbie, semnul celui care arată condamnarea prin decapitare. Emil Boc l-a anunţat, în câteva fraze, că se vor despărţi. Fusese dat afară din Guvern, după interviul acordat pentru gandul.info, unde declarase că, aşa cum arăta atunci PDL, nu s-ar fi înscris în partidul aflat la putere. Astăzi, Sebastian Lăzăroiu conduce o televiziune din cartierul Berceni.

„îţi faci praf sănătatea"

Experienţa de la Ministerul Muncii i-a lăsat lui Sebastian Lăzăroiu un gust amar, senzaţie care ar putea fi îndulcită doar de „o susţinere politică solidă pentru un mandat ministerial de patru ani. Altfel nu merită". Nici mai mult, nici mai puţin: „Îţi faci praf viaţa personală, sănătatea. Mă îngrăşasem puţin. Eu pe fond de stres mă îngraş. Aveam şi cearcăne."

„Silviu Bian trebuia să fie mai atent"

Cum vi s-a părut Ministerul Muncii?

Ministerul Muncii şi Ministerul Finanţelor sunt cele mai nereformate ministere. De la intrare îţi dai seama. Iar dacă stai la mâna directorilor, afli că totul e în regulă. Îţi dau ei hârtii... De-asta am plecat singur pe teren, să văd care e situaţia. Iar în minister, când am intrat în măruntaiele lui, m-am îngrozit. Erau oameni acolo în stare de „putrefacţie". Pe unii îi găseai în birouri, dar nu apăreau nicăieri, nu apăreau în hârtiile care ajungeau la mine. Şi erau plătiţi.

I-aţi spus toate acestea lui Emil Boc?

Ştia, cred, care sunt problemele, iar premierul m-a prevenit la început care ar fi acestea. Ce să spui la partid? Problemele unui minister le rezolvă ministrul.

După ce aţi plecat, au fost demişi doi şefi din subordinea dumneavoastră.

Preşedintele ANOFM, Silviu Bian (arestat pentru că a primit 80.000 de lei de la o persoană, membru PDL - n.r.), şi Cornelia Corescu, de la ITM Timiş (arestată pentru trafic de influenţă şi abuz în serviciu, membru PDL - n.r.), au fost săltaţi după mandatul meu.

N-aţi ştiut nimic despre ei?

Bian era omul partidului în Alba. L-am văzut de puţine ori pe Bian. Îţi transmitea semnalul că el nu răspunde în faţa nimănui, decât în faţa partidului. Mi-a spus când se făceau numiri că ar trebui să fie puşi oameni de la partid. L-am prevenit, i-am spus că n-am nimic împotrivă să fie oameni de la partid, dacă ar putea să fie şi competenţi, şi integri. Dacă e hoţ, pe fruntea lui scrie PDL. Dacă e prost, pe fruntea lui scrie tot PDL. Dacă mă asculta, poate în ultima clipă, cine ştie... Bian trebuia să fie mai atent. Iar Corescu de la ITM Timiş mi s-a părut o femeie în regulă. Eu am semnat un protocol de colaborare cu Ministerul de Interne şi DGIPI pentru teste de integritate. Le-am şi spus oamenilor din minister.

E corect să-i anunţaţi că li se vor pune capcane?

E ca la radar. Eu i-am prevenit.

Ce-aţi învăţat din această experienţă?

Când eşti ministru, să nu crezi că eşti ministru pe viaţă! La Cotroceni, când am plecat, aveam cinci saci de lucruri. Ştiam că o să stau mult mai mult. De la minister am plecat cu o geantă de lucru.