Saviana Stănescu: „Sunt, de fapt, un străin global“

Saviana Stănescu: „Sunt, de fapt, un străin global“

Stabilită în New York de opt ani, Saviana Stănescu este unul dintre cei mai apreciaţi dramaturgi români pe scenele din Statele Unite. Piesele ei se joacă la celebrul teatru newyorkez La MaMa, au cronici favorabile în „New York Times” sau primesc premii prestigioase.

Cezar Paul-Bădescu: Ai plecat din România acum opt ani. Cum ai plecat?

Saviana Stănescu: Cu o bursă Fulbright. Puteam să aleg să fiu „visiting artist” sau studentă, iar eu am ales ultima variantă. M-am înscris la un masterat în „Performing studies”, la New York University - Tisch School of the Arts. „Performing studies” acoperă şi spectacolul de teatru, şi artele performative în general, dar studiază şi ritualurile politice sau pe cele zilnice, obişnuite.

Teoria performance-ului este studiată şi dinspre socio-politic, şi dinspre teatru, şi dinspre artele plastice etc. La noi nu există aşa ceva... În fine, am ajuns în America în 2001, cu zece zile înainte de 11 septembrie. Apoi, s-au întâmplat atentatele şi acele momente ne-au legat pe toţi cei care eram acolo, am simţit cu toţii că aparţinem acelui loc. Aşa că, încet-încet, m-am rupt de România şi am învăţat ce înseamnă New York-ul şi lumea teatrală de acolo (căci New York este indiscutabil capitala lumii teatrale!).

Primul an a fost mai dificil, pentru că a însemnat o punte spre o altă lume, pentru mine. Oricum, înainte să plec în Statele Unite eu deja circulam prin lume, ca dramaturg: fusesem în rezidenţă la Viena sau în Germania, fusesem la Londra, piesele mele se jucaseră la Paris, deci practic cariera mea de dramaturg se dezvoltase mai mult în afara României.

Deşi primele mele piese, „Numărătoarea inversă” şi „Fanta, mod de întrebuinţare”, au fost montate în România de Radu Afrim şi Theodora Herghelegiu, şi cumva eram pe valul noii dramaturgii atunci când am plecat. În România nu exista o şcoală de dramaturgie, iar eu simţeam că mai am foarte multe de învăţat.

Dramaturgul, în centrul atenţiei

Zici că ai descoperit o lume nouă la New York. În ce constă noutatea acelei lumi, faţă de lumea culturală europeană?

În primul rând, acolo e o mare diversitate a genurilor teatrale. Apoi – de fapt acesta e cel mai important lucru – lumea teatrală de acolo e centrată pe dramaturg, spre deosebire de Europa şi România, unde lumea teatrală e centrată pe regizor. Sunt, deci, mari diferenţe. În România, un teatru alege regizorul şi acesta propune o piesă, în Statele Unite, producătorii caută în primul rând piese noi şi apoi angajează un regizor.

Aşa stând lucrurile, mi-am căpătat o altă identitate în lumea teatrală. În SUA, dramaturgul lucrează el însuşi la piesă cu actorii, discută cu regizorul şi are posibilitatea să-şi îmbogăţească piesa permanent. Prin urmare, această situaţie m-a ajutat mult să-mi dezvolt îndemânările dramaturgice.

Şi cred că te-au ajutat şi studiile de performing, de care spuneai.

Da, aceste studii m-au ajutat să mă deschid către multiple forme ale performativităţii. În România, genurile sunt mai bine delimitate, dar acolo am învăţat că această delimitare strictă te ţine pe loc. În arta din SUA, graniţele dintre domenii au fost şterse şi lucrurile sunt interdisciplinare, hibride. În timpul masterului, am făcut multiple proiecte, de la instalaţii video la performance-uri conceptuale, până la piese solide, cu personaje.

Am fost studenta lui Richard Schechner, o figură importantă a teatrului din SUA, căruia i-a plăcut mult cum scriu şi mi-a dat să rescriu pentru el povestea lui Oedip din perspectiva Iocastei. Aşa am creat, cu Richard Schechner, spectacolul „YokastaS redux”, la Teatrul La MaMa, care a fost de mare succes, cronicile din „New York Times” au fost foarte bune şi a devenit o legendă a teatrului experimental.

Acest succes i-a stimulat pe cei de la creaţie dramatică de la New York University să-mi propună o bursă. Am acceptat şi astfel am ajuns să studiez cu dramaturgi celebri, ca Neil LaBute, Edward Albee, Arthur Kopit. Acolo vin agenţi şi producători, care „vânează” talente încă din facultate.

M-au remarcat şi pe mine şi aşa au început să fie jucate piesele mele, care au fost şi premiate. Pasul următor a fost când teatrele au început să-mi comande piese. Piesa mea „Waxing West” a fost preluată la Teatrul Lark, apoi a fost produsă de Teatrul La MaMa, iar în 2007 a luat premiul”Inovative Theatre Award for Best Play”.

O competiţie benefică pentru autor

În general, arta experimentală are nevoie să fie susţinută, pentru că nu are o mare priză la public. În Statele Unite, un artist experimental trăieşte din vânzările către public?

Nu. Dacă eşti doar artist experimental, nu prea poţi trăi din arta ta, ci trebuie să mai faci şi altceva. Din spectacolele experimentale, pentru Off-Off-Broadway, nu faci atâţia bani ca din spectacolele pentru Of-Broadway. Eu am avut norocul că am ajuns în zona Of- Broadway, unde sunt comenzi de piese foarte bine plătite.

Off-Off-Broadway sunt teatrele sub 100 de locuri, Off-Broadway sunt teatrele între 100 şi 500 de locuri, iar Broadway – peste 500 de locuri. Dacă ajungi să fii luat în considerare de teatrele din zona Off-Broadway, te poţi considera cumva în elita dramaturgilor. De exemplu, „New York Times” nu merge la teatrele Off-Off-Broadway, dar vine la cele din zona Off-Broadway.

De exemplu, piesa mea „Aliens with Extraordinary Skills” a avut o cronică foarte bună în „New York Times” şi asta a făcut ca şi alte teatre să mă contacteze pentru a-mi comanda noi piese. Îţi dau bani pentru scrisul piesei respective, apoi organizează lecturi şi, dacă prinde la public, o şi produc. Asta nu se întâmplă decât după ce ai avut câteva succese validate de critică şi de box-office.

Ca să vezi ce repedereacţionează sistemul: cronica din „New York Times” a apărut vineri şi deja a doua zi mă sunau de la Editura Samuel French să-mi spună că vor să-mi publice piesa şi să mă întrebe dacă nu am şi alte propuneri. Cineva m-a sfătuit că e bine să spun că am propuneri şi din alte părţi, să pluseze cu avansul. Şi aşa am făcut. E o competiţie benefică pentru autor, eu mă simt bine în sistemul acela.

Îi dai vreo şansă unui dramaturg care a decis să rămână în România?

Cred că, din păcate, e mult mai greu aici. Asta pentru că, după cum spuneam, teatrul românesc e mai mult centrat pe regizor. În plus, în România, trebuie dezvoltate variate forme de teatru şi stimulată ideea de teatru nou. Asta e problema aici. Mainstream-ul e centrat pe regizor, care are producţii uriaşe, în general cu clasici.

Acesta e considerat aici spectacol bun. E bine să existe şi aşa ceva, dar să mai existe şi partea cealaltă, cu textele noi. Singura influenţă la ora asta în teatrul din România e Royal Court Theatre – e bine şi asta. Dar ar fi de preferat o diversitate a vocilor. Deocamdată suntem foarte la început în lumea teatrală din România.

O profesoară „fun”

Tu şi predai acolo, nu?

Da, predau, în departamentul de Dramă al New York University, şi cursuri teoretice, şi practice. Cele teoretice sunt „Introducere în studii teatrale”, „Reconfigurarea clasicilor”, „Teatru şi feminism”, „Dramaturgi majori” etc. – sunt câte două, la alegere, în fiecare semestru. Am vreo zece pe care le propun şi studenţii aleg câte două.

Câţi studenţi ai?

Am destul de mulţi, că sunt populară. În jur de 30. Studenţii m-au nominalizat anul trecut la titlul de „Cel mai bun profesor”.

Le ofer şi informaţii solide şi sunt şi „fun”, cum zic ei. Acolo studentul face o fişă de evaluare a profesorului la sfârşitul cursului şi trebuie să ai mult mai multe calităţi, nu se suportă profesorul acela cu autoritate de tip dictatorial, aşa cum sunt mulţi în România.

Şi predau şi un curs de „Dramaturgie contemporană europeană”, unde vorbesc inclusiv depre dramaturgii contemporani din România. Cum spuneam, am şi o serie de cursuri practice. Avem nişte ateliere, unde studenţii sunt pregătiţi pentru actorie, regie şi dramaturgie – pentru că, după cum spuneam, acolo lucrurile sunt hibride, toată lumea face de toate, studenţii sunt învăţaţi să lucreze flexibil.

Ai urcat şi tu pe scenă?

Da, dar nu ca actriţă, ci în calitate de performer. Am făcut, de exemplu, o conferinţă performativă, în care prezentam un text autobiografic şi erau proiectate pe fundal nişte fotografii cu steagul american. Vorbeam de mine şi de identitatea mea, când am plecat în America.

Apoi am făcut şi performance conceptual, care a constat în lipirea mai multor etichete pe rochia mea şi pe piele – făceam mişto de ideea că trebuie să-ţi pui tot felul de etichete când aplici la burse în străinătate. Altă dată am făcut ceva şi mai trăsnit. S-a întâmplat când n-am putut să plec la o premieră a mea la Paris, pentru că era imediat după 11 septembrie şi riscam să nu mai primesc viza de întoarcere.

Aşa că am trimis în locul meu o păpuşă gonflabilă, pe care o găsisem în Pink Pussycat Boutique din New York. Am zis: „Uite, ea poate să călătorească mai uşor decât mine.”

Problemele identitare

Vorbeai de identitate. Care e identitatea ta acum?

Când eram în România, nu-mi prea puneam problemele acestea de identitate. Când am ajuns în America, am devenit preocupată de o identitate socio-politică. Am început să fiu mai interesată de rădăcinile mele româneşti, balcanice, de ideea de super-puteri în raport cu ţările mici, cum e România, de faptul că, dacă te naşti într-o ţară mică, asta înseamnă că şansele tale sunt afectate.

Am început să fiu mult mai preocupată de dinamica de putere (la nivel macro, între ţări, dar şi la nivel individual) – şi asta se vede în piesele mele, care sunt cu emigranţi şi reflectă dilemele identitare. A trăi între două lumi, a negocia între două culturi...

Tu te simţi acolo un element străin?

Eu mă simt bine la New York - în Manhattan, unde locuiesc -, New York-ul este special. Într-o anumită măsură, mă simt si străină, şi aparţinând locului. Dar, cum spunea şi Obama, America nu mai e creuzetul acela unde ne topim identităţile cu toţii, ci e o societate din petice identitare. Am observat că acum lumea de acolo e mult mai conştientă de rădăcini, de zona identitară.

Mă simt acasă în New York, dar trebuie să spun că există o zonă a întrebărilor, a responsabilităţii faţă de România – mă gândesc din când în când că poate ar trebui să mă întorc şi să fac ceva şi aici. E o anumită negociere şi pentru mine. Deşi profesional e foarte bine pentru mine, din punct de vedere personal ajungi să-ţi pui unele întrebări – unde aparţii de fapt?

Şi ce răspunzi unor astfel de întrebări?

Am realizat că îmi place să explorez diverse lumi şi că sunt de fapt un străin global. Aşa cum cred că o să devenim cu toţii, pe măsură ce o să circulăm mai mu în diverse ţări şi graniţele or să însemne din ce în ce mai puţin.

Născută în România, renăscută la New York

Saviana Stănescu s-a născut în anul 1967, în România, şi - după cum scrie pe site-ul personal - s-a renăscut în 2001, când s-a stabilit în New York. În studenţie, a făcut parte din Cenaclul Universitas, condus de profesorul Mircea Martin.

Înainte să plece în Statele Unite, a lucrat ca jurnalist la „Adevărul” şi la „Adevărul literar şi artistic”, a publicat trei volume de versuri şi i s-au jucat două piese: „Numărătoarea inversă” şi „Fanta, mod de întrebuinţare”.

Piesele ei au început să fie reprezentate pe scenele europene, apoi peste Ocean şi au câştigat mai multe premii. Dintre acestea, cel mai important este  „New York Innovative Theatre Award for Outstanding Full-length Script”, primit în 2007, pentru piesa  „Waxing West”.