Satul în care strigoii nu au curaj să intre

Asta e pentru că ţăranii de acolo cultivă, la scară industrială, usturoi. Culmea e că localnicii nu cred în poveştile cu stafii, dar ştiu să facă "arme" împotriva lor, numai pentru

Asta e pentru că ţăranii de acolo cultivă, la scară industrială, usturoi. Culmea e că localnicii nu cred în poveştile cu stafii, dar ştiu să facă "arme" împotriva lor, numai pentru vânzare, de Sfântul Andrei sau de Halloween

E un loc în România, la vreo 20 de kilometri de Bucureşti, unde strigoii, stafiile şi alte arătări n-au curaj să intre nici măcar cu delegaţie specială. Cum te apropii de satul Popeşti, începe să-ţi miroasă puternic a usturoi. Totul e impregnat de emanaţia care-ţi mută nasul din loc. Asta e situaţia, că doar aici sunt vreo 500 de familii care îşi câştigă existenţa, de generaţii întregi, numai din cultivarea acestui medicament natural.

E momentul când se ia de pe câmp recolta de toamnă, aşa că vă daţi seama de ce era atât de "îmbietor" mirosul care plutea deasupra satului, când am ajuns noi acolo. Curţile oamenilor erau pline cu stive de usturoi, iar munca ţine de dimineaţă până seara, să împarţi marfa pe căprării, de la căpăţânile mici până la cele mari, şi să faci funii din papură pe care să împleteşti "scăfârliile". Bătrâni sau copii, toţi erau "detaşaţi" în mijlocul curţii.

La întâmplare batem în poarta unor gospodari aflaţi în plin efort, pe care îndrăznim totuşi să-i oprim din lucru, doar pentru câteva minute, ca să ne spună cum e viaţa lor: îi "ustură" ori ba? Dar să ne zică şi ceva despre eventualii strigoi. "Noi nu avem aşa ceva aici", dă verdictul Constantin Dumitru, stăpânul casei, la care nevastă-sa îşi exprimă totalul dezacord faţă de teoria potrivit căreia asemenea arătări ar exista. Bine, asta nu înseamnă că nu ştiu ţăranii să facă afaceri.

În apropierea sărbătorii Sfântului Andrei sau a celei de import, Halloween, localnicii se pun pe confecţionat cununi din usturoi, scot pe piaţă planta care sperie blestemăţiile văzduhului şi fac vânzare bună. În rest, în satul Popeşti nu s-a auzit de ritualuri precum ungerea ferestrelor sau a uşilor cu usturoi, aşa cum se practică în alte zone din România, ca să nu-ţi intre cine ştie ce nepoftit în casă.

Nu seceta-i problema, ci hoţii

Dar acolo unde strigoii n-au curaj să vină, dau iama hoţii, aşa că nici nu mai ştii de cine să te fereşti sau care din draci e mai negru. Fiecare familie are în câmp aproximativ 5.000 de metri pătraţi. "Noi cultivăm usturoi din cel care se bagă în pământ, primăvara sau toamna. Punem grăunţe, udăm, săpăm, apoi scoatem recolta", explică pe scurt gazda şi ţi se pare floare la ureche, ţie, orăşeanului.

Şi-au cumpărat oamenii pompe, să dea pământului apă, dacă a fost secetă mare vara asta. De pârjol scapi, dar de hoţi mai greu, aşa că sătenii stau de pază pe câmp, mai ales noaptea, când recolta e gata de cules. Ştie lumea pe aici cum a fost în alţi ani, cum vin hoţii cu căruţele în câmp, încarcă truda oamenilor şi dispar mai ceva ca stafiile.

Tradiţie din moşi-strămoşi

N-a fost prea bun anul 2007 pentru cultivatorii de aici! Luăm ca exemplu familia Dumitru, care a scos două tone de usturoi la recolta de toamnă, când într-un sezon bun iese dublu. "Nu-i nimic, să fim noi sănătoşi", exclamă şeful, la unison cu restul echipei, însemnând nevasta, băiatul şi nora. Marfa se vinde pe piaţa românească, mai ales în Bucureşti, iar kilogramul ajunge la vreo şapte lei, cu preţul de acum al producătorului, că la intermediari e altă poveste.

Apoi facem puţină istorie, că doar ţăranii din Popeşti au mirosul specific din moşi-strămoşi. Dacă nu cumva şi prin vene le-o curge niscaiva mujdei! "Numai din asta au trăit părinţii şi bunicii noştri, iar copiii tot din asta vor câştiga o pâine cinstită", e convins agricultorul.

Tradiţia n-a fost întreruptă nici pe vremea comunismului, deşi atunci erau obligaţi să dea cotă la stat. "Noi opream 60% din producţie, restul mergea la cooperativă. Opream mai mult din recoltă dacă aveam sămânţa noastră". După ce şi-au luat pământul în proprietate, ţăranii se descurcă pe cont propriu, din 1990 încoace, cu seminţele şi irigaţiile. "Nu primim ajutor de la nimeni, nu subvenţie, nu nimic", conchide omul nostru.

"Nimeni nu ne deranjează", e ironică soaţa lui. Linişte deplină în plin câmp. În depărtare se vede cenuşiul Bucureştiului. Stăpânii usturoiului fac glume pe seama oraşului, zicând că acolo sunt adevăraţii strigoi. Restul e poveste.