Salubritatea prin condei

"Sunt nebun!" au fost printre ultimele cuvinte rostite pe lumea asta de irlandezul Jonathan Swift, înainte de a-şi da sufletul, în anul 1745. Ca un fel de recunoştinţă pentru nebunia cu care

"Sunt nebun!" au fost printre ultimele cuvinte rostite pe lumea asta de irlandezul Jonathan Swift, înainte de a-şi da sufletul, în anul 1745. Ca un fel de recunoştinţă pentru nebunia cu care fusese înzestrat, prin testament şi-a lăsat întreaga averea în scopul zidirii unui nou ospiciu. Citindu-i pamfletele ori povestirile uluitoare din "Călătoriile lui Gulliver", n-ai cum să-l contrazici pe Swift. Da, ai fost un nebun, maestre, ai fost un nebun! Dar ce nebun!

Şi-n lumea cărţilor se întâmplă ca două edituri să se vadă, să se placă şi să se combine. Am citit "Călătoriile lui Gulliver", apărută în 1995, prin strădania tandemului format de editura "Venus" din Bucureşti şi "Ştiinţa" din Chişinău. Tălmăcirea celor 239 de pagini îi aparţine lui Ludovic Dauş.

Gulliver, un ins cultivat, dar iremediabil atins de neastâmpărul drumurilor pe mare, se foloseşte de orice prilej pentru a se sui pe corăbii. Dar ori furtunile, ori piraţii, ori vreo revoltă a echipajului îl silesc să debarce în ţări cu populaţii miraculoase. E, desigur, doar un pretext literar, pentru ca neiertătorul Swift să bubuie în semenii săi cu tunul satirei, ori să-i înţepe, în lupta corp la corp, cu stiletul ironiei. Pentru a scrie, Swift nu se serveşte de cerneală, ci de praf de puşcă. Fiecare calup de fraze ieşit din mâna sa e umplut cu explozibil.

În simpaticul şi nervosul stat Liliput, Gulliver nimereşte peste o populaţie formată din oameni minusculi. Devine pe loc o fiinţă de larg interes public, stârnind chiar interesul Majestăţii Sale. Mititeii s-au trezit cu un uriaş, dar la ce să-l întrebuinţeze? Împăratul cade pe gânduri, o idee începând a-i da ocol minţii, ca un ţânţar cu trompă inspirată, care calculează unghiul propice pentru a-şi plasa înţepătura.

Cu primul prilej, la o paradă cum se organizează deseori, împăratul îşi adună oastea, "gata de defilare", apoi "ordonă o petrecere ciudată". Îi cere lui Gulliver să stea crăcănat, "cu picioarele depărtate unul de altul pe cât posibil", apoi glorioasa armată trece în pas de defilare pe sub cracii lui, ca pe sub un arc de triumf, dând onorul. Ce spectacol grandios! E costisitor "Omul munte", dar începe să merite cheltuiala. Zilnic, 600 de chelneri îl servesc, meniul cuprinzând "şase boi, 40 de miei şi multe alte de-ale gurii, cu o mare cantitate de pâine şi vin." Mititei cu muştar nu comandă, fiindcă nu i-ar putea mânca decât cu luneta.

Liliputul e un stat cu o nervoasă politică internă; dar nici aia externă nu ştie ce-i calmul. Pe plan intern, două partide se urăsc de moarte, ele deosebindu-se fundamental, prin tocul purtat la încălţăminte. "Tocurile joase" sunt la putere, în timp ce "tocurile înalte" asigură echilibrul în balanţa urii interne.

Politica externă e imaginea la scară mărită a suratei interne; împărăţia Liliput trăind într-o rivalitate neîmpăcată cu împărăţia Blefuscu. Diferendul durează de ani buni şi pare ireconciliabil, statele fiind conduse după doctrine antagonice. Astfel, în Liliput, ouăle fierte sunt ciocnite spre a fi sparte la capătul ascuţit; pe când - ce tupeu! - cei din Blefuscu preferă capătul turtit.

Grozav îi mai place lui Swift să-şi bată joc de regi! Pe lângă paginile lui, pamfletele antimonarhice ale lui Arghezi sau N.D. Cocea par nişte mesaje parfumate de iubire. Suveranul liliputan îşi alege miniştrii după talentul lor de "a dansa pe frânghie", criteriu atemporal de selecţie, care funcţionează şi-n zilele noastre. "Pentru un bun scriitor, proştii sunt tot atât de necesari precum cerneala, pana şi hârtia", recunoştea Swift, fără ocolişuri.

Dar culmea lez-majestăţii e atinsă în episodul incendiului. Palatul Majestăţii Sale arde în noapte, iar pompierii se declară neputincioşi, fiindcă ce pot face cu găleţile lor "nu mai mari decât un degetar." Limbile neadormite ale focului ar înghiţi totul şi din palat n-ar rămâne decât cenuşa, dacă Gulliver n-ar dovedi o prezenţă de spirit remarcabilă.

În ajun, a exagerat cu băutura, care acum îşi cere dreptul legitim de a fi deşertată; aşa încât "începui să mă descarc într-o aşa de mare cantitate, îndreptând udul cu asemenea îndemânare spre locurile trebuitoare, încât în trei minute focul fu stins cu desăvârşire." Graţie merituosului pompier urinar, somptuosul palat este salvat de la cenuşă. Ura! - strigă slujitorii împărăteşti, oferindu-se să-i scoată ochii lui Gulliver, fiindcă a salvat el palatul, dar l-a salvat intervenind cu pipi, ceea ce poate fi considerată o foarte gravă figură de stil.

Nouă luni a petrecut Gulliver în Liliput. Dacă s-ar fi iubit cu o liliputană, şi-ar fi putut admira la plecare bebeluşul din covată; iar actul împerecherii l-ar fi putut repeta în ţara uriaşilor, Brobdingnag, unde acostează ulterior, de astă dată el însuşi în calitate de minipiticanie.

Foarte interesant stau lucrurile şi în Laputa, altă destinaţie a lui Gulliver, ţară dominată de fermentul ştiinţelor; unde creierele savanţilor sunt atât de circumvoluţionate, încât seamănă cu versanţii dealurilor frământate de alunecările de teren. Gulliver, chirurg fiind de formaţie, ţine să viziteze Academia din Laputa, sălaş unde, pentru slava ştiinţelor, ofrandele cerebrale nu sunt niciodată îndestulătoare. Să păşim silenţios, pentru a nu disturba concentrarea savanţilor truditori ai gliei cenuşii, purtate cu cinste, în cutia lor craniană!

Iată-l pe primul academician, care de şapte ani lucrează la un proiect constând "în a strânge toate razele soarelui şi a le depozita în flacoane ermetic închise, spre a putea încălzi cu ele aerul în verile răcoroase." Savantul visează ca un poet, şi odată cu el visăm şi noi, sperând că soarele va putea fi găsit în rafturile magazinelor, îmbuteliat în peturi de plastic.

Dar să ne continuăm călătoria, prin sanctuarul ştiinţelor fără tihnă. În sala din dreapta, un alt neliniştit de profesie scoate din întuneric secretul de a ara pământul cu ajutorul porcilor, ademeniţi pe câmp cu ghindă plantată, după care scurmă cu râtul în pământ.

Demenţa literară a lui Swift se ilustrează clar, odată cu pătrunderea într-un alt laborator, unde trudeşte un inginer proiectant la o operă cu adevărat măreaţă. Omul miroase îngrozitor, "faţa şi barba îi sunt galbene, iar mâinile impregnate cu o murdărie scârboasă."

E cu totul dedicat lucrului său, "toată bătaia lui de cap fiind să întoarcă materiile fecale omeneşti de unde au plecat, prefăcându-le în alimente, prin despărţirea lor în elementele constitutive şi prin spălarea culorii primite de la fiere, îndepărtând astfel mirosul urât."

Scuzaţi-mă, dar înainte de a continua simt nevoia să înghit o tabletă, pentru a-mi tăia senzaţia de vomă! Maestre Swift, oameni ca dumneata n-au ce căuta în libertate!

Dezgustul nutrit de Swift pentru semenii săi reiese cel mai evident din şederea lui Gulliver în ţara Cailor. E un tărâm paşnic acesta, locuit de cabaline civilizate şi educate, care trăiesc într-o înţelegere perfectă.

Muncile cele mai dispreţuite ale cetăţenilor cai sunt îndeplinite de aşa numiţii "yahoo-i", care se bat între ei de la mâncare şi de la femele. Yahoo-ul e "un animal grosolan, murdar şi nesupus". Înmărmurit, Gulliver constată că oribilii yahoo-i sunt de fapt... oameni.

Faptul că Gulliver e politicos şi blând, deşi aduce în multe privinţe cu un yahoo, înmoaie inima unei familii de cai, care-l adoptă. Stăpânul-cal vrea să afle cât mai multe de la Gulliver.

De unde vine? Cum arată ţara sa? Sunt şi pe acolo cai? În faţa unei iesle cu ovăz, Gulliver îşi varsă desaga: vine dintr-o lume unde tronează "setea de putere, de bogăţie, metehnele luxului, ale vicleniei şi invidiei." Blândul şi înţeleptul cal îl ascultă, clătinând din capul său nobil. Ce-s alea războaie? Vă ucideţi între voi? De ce? Dar sifilisul, cine l-a inventat şi la ce vă serveşte?

La auzul tuturor grozăviilor, patrupedul conchide, cu semeţie cabalină: "mai bine dobitoc, decât deştept şi corupt." Dar, în fond, la ce te poţi aştepta de la nişte yahoo-i?

Gulliver ar fi rămas pentru tot restul vieţii în paradisul lipsit de păcatele omeneşti, dacă n-ar fi fost şi el înglobat într-un larg program de ţinere sub control a populaţiei de yahoo-i. Întrucât aceştia se înmulţesc fără oprelişte, cailor nu le rămâne decât să aplice ultima soluţie: castrarea. Gulliver are de ales: ori îşi aşază benevol pe tavă fuduliile, care oricum nu-i sunt de mare folosinţă; ori îşi ia tălpăşiţa, spre lumea de unde a venit. Tipic pentru un yahoo, el alege să plece.

La vremea lui, Swift a fost cel mai incomod dintre oameni; nu-i de mirare deci că a fost scris pe toacă de contemporanii săi. Blestemele lor l-au atins. În ultima perioadă a vieţii, lui Swift i s-a dezvoltat o tumoră oculară, fiind împiedicat cu greu, într-un acces de demenţă, să-şi smulgă singur ochiul cu unghiile.

Să-şi smulgă ochiul; ochiul său de pamfletar. Ochiul său, care i-a asigurat nemurirea. Ochiul său, de agent al salubrizării prin condei.